Fantoma

București, iulie 2012. La intersecția străzilor Calderon și Rosetti e o scamă din buricul târgului. Aici, între un sediu ANAF și un bloc vechi, cu opt etaje, era o casă mică, înghesuită de lilieci mari. Acum, locul este pustiu.

Din mijlocul sufrageriei și până la ferestre cresc nalbe sălbatice. În loc de parchet și covoare, pe jos, între nalbe, pământ și buruieni, sunt peturi, pantofi nepurtați de decenii, saltele găurite, cutii de televizoare și pagini de ziare. Miroase a pișat încins, ca la metrou. Mă gândesc imediat la „coptura” lui Nicușor de la Brăila. Într-un colț se cască un hău. Lângă, e o țeavă de apă ce se alimentează direct din canalizare.

Pereții sunt roși din tavan, până la rădăcinile nalbelor. Atât de roși încât nu-ți dai seama unde se termină sufrageria și unde intri în dormitor. Singurele zgomote sunt cele ale mașinilor care demarează la verde, chiar în fața casei. Și icnetul lui Traian.

Îîîmha îîhm, îîîmha HA mmmîîîha, se schimonosește Traian. E un rest de bărbat – slab, cu musculatură flască și pomeți proeminenți. Ochii-i sunt jumătate de față. În fișa medicală de la ultima vizită la Urgențe scrie că are 60 de ani. A avut o lovitură la cap și mâna dreaptă șifonată. Mai ia bătaie de la gabori, când e pe „teren”. Dacă nu, se găsește vreun proprietar de ghenă, sau un aurolac care să-l cârpească. Nu aude și nu poate vorbi. Doar îngână și gesticulează. Nimeni nu-l înțelege. Nimeni nu știe exact cine e și cum a ajuns aici.

Casa nu mai există. A fost demolată acum câțiva ani. Locul a fost împrejmuit cu un gard din tablă. Pe terenul viran nefolosit, Traian și-a făcut o coșmelie. E un cort, ca cele de campanie electorală, acoperit cu celofane, să nu intre ploaia. Miroase a umezeală și, mai tare ca în curte, a pișat îmbibat. Aici are saltele, niște haine și zeci de perechi de pantofi, găsite prin ghenele de gunoi.

E greu să te înțelegi cu el. Într-un portofel burdușit cu pliante cu oferte și reduceri la masaj erotic, păstrează portretul unui soldat, la tinerețe. A fost maistru militar ani de zile, om citit și puternic, zice Ștefan, un boschetar rămas fără jumătate de labă – după ce a muncit prin apă și zăpezi, care mai vine să se relaxeze în „grădina” lui Traian. Acum citește resturile de ziare de pe care mănâncă. Îți vine greu să crezi că știe citi. Abia fircălește „18” pe carnețel. Atâția ani a lucrat în armată. Nu vrea să mai scrie nimic, iar orice l-ai întreba, răspunsul e același: îîîmha îîhm, îîîmha HA mmmîîîha.

Ridică mâinile, își freacă verigheta, arată în sus, simulează o îmbrățișare și-și învârte pumnii de parc-ar da la mulinetă, ca să explice mișcarea unui tren. Repetă faza la câteva minute. Ștefan zice că Traian a avut nevastă, dar l-a părăsit. A plecat cu copiii. Doi. Unul murise înainte. Cică sunt prin Moldova, acum. N-au vorbit de ani.

Traian nu s-a născut surdo-mut. A suferit un șoc misterios, acu’ vreo 20 de ani. Era în aplicație la munte și a picat de pe o stâncă. Sau s-a prăbușit cu un avion, tot într-o aplicație. Sau a fost abuzat de superiori. Sau a fost în depresie. Nimeni nu știe exact, iar Traian nu poate, nu știe, ori nu vrea să explice. După accident, și-a pierdut și casa, moștenire de la părinți. A fost fraierit de o gașcă ce se ocupa cu înșelăciuni.

Rămas pe drumuri, familia l-a părăsit și a devenit boschetar cu acte în regulă. Adică fără acte. E unul din cei 5000 de adulți fără adăpost din București, care apar în statisticile ong-urilor. N-are niciun venit, pentru că nu-și poate dovedi existența, zice Tibi, un tip pe la 40 de ani, și el fără ocupație. El și Irina, nevastă-sa cu vreo 10 ani mai mare și o facultate jumate, îl mai ajută. Ei au o cameră, pe Masaryk, moștenită de Irina de la părinți. De lucrat, nu lucrează niciunul. Strâng fier și plastic, pe care le vând cu trei lei kilogramul.

Tibi e filantrop. Vrea să se înscrie la seminarul teologic, ca să învețe cum să ajute oamenii de pe stradă, atât cât poate. Pe Traian îl mai ajută cu haine și mâncare, ce mai primesc și ei de pe la oameni. L-a convins cu greu să meargă la Samu Social, o organizație neguvernamentală care ajută oamenii fără adăpost. Dar Traian jură că n-are niciun act. Fără vreunul nu poate să-și răscumpere viața.

În afară de cei doi și Ștefan, Traian n-are pe nimeni. E mizantrop, ori paranoic. Îi e frică să intre în contact cu oamenii. E ultima verigă pe lanțul trofic. Boschetarii îl bat când merge pe teren. Cetățenii de rând cheamă poliția dacă îl prind căutând prin tomberoanele lor. Agenții îl saltă și-l duc la secție. Acolo e bătut sau batjocorit, după care e aruncat iar în stradă. Rutina săptămânală.

În fiecare zi, doarme până spre amiază, fierbând în culcușul improvizat, și apoi pleacă „pe teren”. Într-o sacoșă mare de Ikea strânge orice: cabluri, șuruburi, haine, capace de oale, resturi de mâncare. Îl secondează pe Tibi. Stă de șase când sare gardul spre terenuri virane, în căutare de fier. Mare lucru nu poate face. „Îîîmha îîhm, îîîmha HA mmmîîîha”, se aude dinspre el, fie că încearcă să-i dea vreun sfat, sau să-l avertizeze. Mai dă din cap, a aprobare. Sau e un tic.

Își păcălește nevoia de nicotină cu câte-un chiștoc găsit pe stradă. Când fumează nu mai îngână. După câteva ore de căutări se întoarce la „domiciliu” și începe să descarce și să sorteze marfa, tot cu Tibi. Domeniul lui arată ca un supermarket devastat dintr-un oraș invadat de zombi. Sunt borcane cu murături stricate, cutii de conserve, scule ciobite, cutii de aparate electrocasnice, sârme subțiri, sârme groase, sârme colorate, piulițe, șaibe, hârtie de ziar, hârtie de împachetat, hârtie igienică, hârtie de ambalaj, resturi de telefoane, bureți, pahare de plastic, pet-uri cu substanțe dubioase și alte zeci de pet-uri goale, mături ce și-au smuls părul din cap, găleți fără fund, lăzi de plastic, lăzi de lemn, baterii. Și orice altceva.

Nu se plânge de căldură. Vegetația atenuează senzația de toropeală și prinde o parte din praful aruncat din stradă. A stat și iarna aici, când zăpada îi venea până la buric. Se închidea în cort și-și punea pe el toate hainele. Mai greu era să iasă după mâncare. Vara se duce la Grădina Icoanei ca să-și ia apă de băut. De spălat se spală lângă fosa septică din curte. Nu merge la cerșit și nici pomană nu primește la biserici.