Un boschetar slinos se strecoară pe holurile Tribunalului București, printre afaceriști și politicieni, și intră într-o sală de judecată.

E martor într-un proces bizar, care a adus să jure cu mâna pe biblie smardoi, bătrâni amărâți, polițiști și tot felul de oameni care-și rezolvă de obicei problemele pe stradă.

Procesul are implicații majore pentru societate. E unul dintre puținele cazuri în care un polițist acuzat de brutalitate ajunge în fața unui judecător. Moartea unui parcagiu bătut de poliție a scos la iveală un fel de fight club tolerat de autorități.

În jurul cazului s-au mobilizat numeroase forțe sociale: aparatul polițienesc, presa, ONG-urile. E un ecou românesc al mișcării americane împotriva abuzurilor și a rasismului din poliție. Va rămâne ca un precedent care reglează relația cetățean-autoritate. Care sunt limitele violenței legale, cine merită bătut, cine merită să moară?

Am urmărit procesul ăsta luni întregi, din ultima bancă a sălii de judecată. Apoi am mers pe firele care ieșeau din el – familii sărace și marginalizate, tineri care cresc în medii violente și intră într-o cultură a violenței în uniformă. Am descoperit cum societatea noastră funcționează ca un imens generator de ură.

Sute de bucureșteni sunt bătuți în fiecare an de agenți care profită de legea neclară pentru a impune un fel de dreptate a străzii. Majoritatea victimelor sunt oameni ai străzii, dar am găsit și o mulțime de cetățeni plătitori de taxe care și-au luat-o pentru că “nu-și văd de treabă”.

Statul le ține partea polițiștilor: sunt mii de plângeri în fiecare an, dar mai puțin de 1% ajung în instanță, iar condamnările pot fi numărate pe degete. Bătăușii își văd bine-mersi de carieră și îi fac de rușine pe colegii onești.

În timpul documentării am fost și eu bătut de polițiști, pentru că i-am filmat în timp ce încătușau pe cineva pe stradă. A fost o experiență traumatizantă, dar m-a ajutat să înțeleg cât de neajutorați sunt cetățenii prinși în astfel de situații. A fost și un exercițiu de empatie – m-am străduit să-i înțeleg și pe cei care m-au bătut, să spun și povestea lor.

Voi decideți dacă am reușit.

Un om zace pe ciment, într-o baltă de vomă, pe holul decrepit din anexa unei secții de poliție. Miroase groaznic, polițiștilor le e silă, dar unul îngenunchează lângă el și își lipește urechea de gura strâmbă. N-aude nimic. Să sune cineva la 112!

– Ce are persoana în cauză?
– A leșinat. E boschetar. L-am adus la bază și a leșinat. E bolnav.
[…] – Haideți, că nu mai respiră ăsta, vă rog eu, urgentați!

Acum o oră, mortul era bine-mersi. A mâncat ceva cu un tovarăș, apoi s-a dus să facă parcarea. S-a fofilat când a venit patrula; n-avea chef de scandal. Polițiștii îl cunoșteau, parcagiu’ ăla drogat de pe Decebal, îl legitimaseră și cu o seară înainte, dar l-au luat oricum la vestiarul secției ca să-l identifice.

Tipul era agitat și tot comenta că de ce l-au luat. Unul dintre polițiști s-a enervat, i-a dat un picior în piept și l-a trântit lângă o masă de sticlă, apoi l-a lovit cu palmele până când a spart blatul și s-a tăiat la deget.

Mai mulți colegi au trecut pe lângă ei fără să intervină. Polițiștii s-au pus de acord să spună că a căzut pe scări și s-a aruncat singur pe masa de sticlă, apoi a vomitat, a făcut pe el și a murit.

Un parcagiu mai puțin.

Cioc-cioc-cioc…

Cineva bate în fereastra unui demisol, o magherniță cu pat și televizor. Carameaua, o jumate de femeie legată la un aparat, stă în pat și se uită la un șou păcătos.

– Cine e?
– Poliția.

Aoleu, ce-or vrea?!, se gândește femeia. Aici stau doar ea și cu băiatul ei care o îngrijește, nici nu adoarme până nu vine el acasă, să nu cumva să se sufoce. Se mai ceartă, ce-i drept. A chemat de mai multe ori poliția când i-a vândut fi’-su televizorul, când a vrut s-o bată…

O fi făcut ăsta ceva? Că dacă l-a luat poliția îi poate dăuna la dosar, n-are voie să facă nicio șmecherie.

Acu vreo cinci-șase ani, a făcut un amic șaișpe pe el, adică l-a băgat la flagrant. L-a rugat să-i ia niște heroină. Banii erau marcați, a luat cinci ani pentru trafic. După un an și trei luni s-a eliberat, c-a fost cuminte, da’ tre’ să dea cu subsemnatu la două luni.

– Aveți un băiat Dumitrache Daniel?
– Da. Da’ ce-a făcut?
– Doamnă, noi suntem de la circa 10, ne-au trimis colegii de la Capitală să le ducem un act cu CNP.

Polițiștii găsesc certificatul de naștere și pleacă repede. Carameaua sună la Poliția Capitalei, dar băiatul nu e. Sună la circulație să vadă dacă a fost vreun accident. N-a fost.

Aaaaaaaaaauuuuu! 

Nu termină cu telefoanele că aude un țipăt care trezește toată strada. A sosit vestea.

“Îmi sare creierii când mă gândesc la el“, zice Carameaua și aprinde cu greu un chiștoc scos de sub pernă. N-are voie să fumeze, dar uneori simte c-o ia razna. Abia se mai ține. Are 56 de ani, un plâmân și un aparat care-i pompează oxigen printr-un furtun care-i intră în nas.

Carameaua făcea acasă croitorie și curățenie la unu, altu, blocuri, secții de poliție, o știa toată lumea. Soțul ei a lucrat la măcelărie și apoi s-a băgat la construcții. Singurul lor copil, Dani, s-a născut în ‘88. Pe stradă i se spunea Dinte sau Dinți, că era dințos. N-a prea mers la școală, ba că n-avea certificat, ba că nuștiuce.

Când i-a murit bărbatul de cancer, acum 14 ani, s-a îmbolnăvit și ea. A rămas și fără casă, a prostit-o un șofer de tir care se bucura la ea. A aruncat-o în stradă cu tot cu băiat. A tot umblat pe la primării până a găsit o anexă amărâtă.

Așa a scăpat și Dinte mai liber, s-a anturat cu băieții, stăteau pe la colțuri, o alba-neagra, caterincă. Cât era în putere, maică-sa umbla după el. Striga chem milițiaaa!, ca să-i sperie, să nu facă tâmpenii. Da’ ce făcea el mai departe…

„Era obraznic și arogant, dar avea limită”, își amintește o vecină care-l suspecta că mai tăia și cauciucuri la mașini.

„Eu nu am avut sesizări, plângeri sau reclamații la adresa lui pe linie de violență”, a spus la proces Lucian S., fostul sectorist din zonă, acum pensionat. „În schimb, când a crescut mai mare, a început să petreacă mai mult timp în anturajul persoanelor cu preocupări infracționale, în așa numite grupuri colț de stradă.”

Dani era cel mai fraier cu drogurile, că avea gură slobodă. Toată lumea știa că se droghează. Da’ nu era ca alții, era curat ca o fată, nu făcea scandal. Carameaua s-a ținut de el să le lase, dar nu prea i-a ieșit. A învățat-o un psiholog cum să-i vorbească, ce să-i facă să vadă că nu e singur, că e iubit. Seara îi scria bilețele și le punea peste tot: tu ești copilul meu, am rămas numai noi doi, să ai un viitor frumos, să renunți la ele.

Dinte alerga să facă rost de medicamente, de bani de mâncare și ce-și mai lua el – îi plăcea să fie curat, să aibă țoale și mai ales adidași, să bea o bere înainte de culcare. A muncit cu ziua pe la vecini, prin șantiere – căra și câte doi saci de ciment; o vreme a lucrat la o fabrică de încălțăminte, dup-aia la o firmă de curățenie.

De vreo doi ani, se înscrisese la seral, la „a doua șansă“, să aibă şcoală. Când se descurca, îi zicea maică-sii „uite, mamă, la engleză am făcut bine fără să m-ajute cineva.“ I-ar fi plăcut să fie ospătar sau stilist, mai veneau băieți pe la el să-i tundă, să le facă perciunii, barba.

„Mă spăla ca pe copii până aici la burtă, îmi făcea să mănânc“, zice maică-sa, „da’ nu puteam să-l persecut să stea numa’ după mine. Avea și el un bar aici la Alba Iulia, pe Decebal, se ducea mai tot timpul acolo ca să-l bage și pe el pe sală“.

În ultima vreme se apucase de parcări și trecuse pe legale, îl combinase careva că e bine. Pleca seara patru-cinci ore, pe la Unirii sau Decebal, c-acolo ies baștanii la cafele, făcea cât avea nevoie și-i mai lua ceva de mâncare și medicamente Caramelei. „I-am zis de ce, mamă, te duci să vii doar cu amenzi? Că nu-i de tine. Eu știu care a fost treaba. Eu nu le permiteam să vină pe la noi să aibă anturaj“, spune maică-sa.

Dinte n-avea niciun prieten, în afară de Căpățână, alt parcagiu.

Când nu mergea parcarea, mai fura câte o oglindă, sau așa. „Era un infractor. Era impertinent și nesimțit. Crede-mă că m-am abținut în repetate rânduri să-l bat, pentru că fura și nu-l prindeam,” mi-a zis un agent de la secția 10. „Nu spun că și-o merita, însă nu era un om ok. Mie mi se pare o victimă colaterală a sistemului, o victimă a statului! Ți se pare corect să trimiți la închisoare un tânăr de 24 de ani pentru asta?”

„Vrând-nevrând e vinovat!”, spune despre polițistul acuzat fostul lui șef, comisar Marius Stancu, adjunctul secției 10. „Le-am spus întotdeauna [agenților]: Viața ți-o dă Dumnezeu și Dumnezeu ți-o ia. Știai că-i drogat, că are SIDA-n pizda mă-sii, du-te, bă, acasă!“

Comisarul era în concediu când s-a întâmplat nefericirea și nu i-a căzut bine când a auzit. „Îmi pare rău și de băiatul ăla [polițistul], și de ăla c-a murit. Vor suferi amândoi: ăla că e-n pământ, ăsta cu siguranță, cu siguranță…“ va fi condamnat, subliniază șeful de secție.

Când a murit Dinte, niște agenți de la circă au venit la familie. Cică mergeți să-l luați dimineața la zece de la IML, că l-a călcat o mașină și e mort. Văru-su Bebe a luat încă un văr și s-au dus dimineața la zece să-l ridice. Când să se intereseze la ghișeu, zice c-a venit un domn, s-a prezentat comisarul cutare de la Capitală și i-a zis aveți grijă, că e cusută cu ață albă.

Doctorul nu i-a lăsat să facă poze, i-a amenințat că-i dă afară. Da-și amintește că pe partea stângă era plin de sânge, la ureche. Maxilarul era spart… se vedea… era umflat. Și picioru’ l-avea rupt. Stângul, i-a zis și un tip care a lucrat la pompe funebre.

I-au luat cruce și sicriu, l-au dus acasă și după trei zile l-au înmormântat în Berceni. Pentru înmormântare și pomeni, Bebe a cerut la proces câteva zeci de mii de euro. Profitând de mediatizarea cazului, a cerut și 5 milioane de euro despăgubiri morale, cu care zice că vrea să-și cumpere o casă.

Reprezentantul Poliției: Care este motivul pentru care solicitați suma de 5 milioane de euro daune morale?
Bebe: Suferința.
Reprezentantul Poliției: Acesta este singurul motiv, suferința produsă de pierderea victimei?
Bebe: Da.

Bebe e un tip îndesat, pe la 40, fost campion național de judo, însurat, cu un copil. Stă înfipt într-un scăunel în fața casei, singura dintr-o comunitate evacuată de pe strada Vulturilor care încă n-are aviz de demolare.

Bebe zice că era un polițist cu boală pe vărul lui, unu’ Moldoveanu (se referă la inculpat). „Spunea, îhm, domle, mă hăituiește de o săptămână unu Moldoveanu, mă bate unu Moldoveanu, porecla, nu știu. Cu vreo săptămână jumate înainte, așa. Că a pus electroșocul pe el și l-a pus în cap, a căzut în cap.“ De asta se ascundea de poliție, zice văr-su.

Poliția nu are în dotare arme cu electroșocuri, iar folosirea lor este restricționată. Dar un agent mi-a confirmat că „are un coleg. E necesar în unele situații”. La proces, un parcagiu a povestit că a pățit-o și el cu electroșocuri la Secția 10, dar atunci a fost salvat tocmai de polițistul acuzat că l-a omorât pe Dinte:

Avocatul părții civile: Ați fost vreodată luat la secția 10 și bătut?
Căpățână: Normal.
[…] Judecător: Cum se comporta Inculpatul cu dumneavoastră și cu ceilalți?
Căpățână: Cu mine n-a avut niciodată nimic. Sincer să fiu, chiar m-a ajutat o dată când am fost eu curentat. Dânsul m-a scăpat. [inculpatul surâde discret] Judecător: Cine vă curenta?
Căpățână: Un alt coleg de-al lui. Eram în vestiar, abia mai stăteam în picioare, făcusem pe mine. Și Inculpatul m-a scos de acolo.
Judecător: Și ați făcut sesizare că v-au bătut? Nu v-ați plâns?
Căpățână: Ce sesizare, doamnă? Cine mă ia pe mine în seamă? Separat dacă m-aș duce, aș veni la dumneavoastră să mă plâng, nu m-ați lua în seamnă. Sunt drogat. Doar familia mea mă ascultă. Acum am avut putere să zic și eu, că-n rest n-am nicio putere.

Raportul medico-legal spune că Dinte a murit de hemoragie, în urma unor posibile lovituri:

„Decesul s-a datorat anemiei acute, consecința unui hemoperitoneu masiv survenit în evoluția de scurtă durată a unei rupturi traumatice de splină patologică (în cazul infecției HIV și al hepatitei virale C cu tendință ciogenă) ce s-au putut produce prin lovire cu corp dur, posibil aparținând mijloacelor de atac/apărare specifice omului, cu puțin timp anterior decesului.”

Polițiștii au altă variantă. „Ăla avea probleme și de la o lovitură a murit, ghinion”, mi-a spus un ofițer care a participat la anchetă. Zice că nu a văzut nici o urmă de lovire sau vânătăi, că era doar de la splină. „Ăștia bolnavi li se umflă organele și nu mai sunt protejate de coaste, împing în peretele exterior și se pot rupe ușor.”

Un fost coleg al agentului mi-a zis că „și dacă l-a omorât, și dacă se dovedește că lovitura aia l-a omorât, mie mi se pare ceva normal. Ca polițist așa-ți faci treaba“.

După ce i-a murit și băiatul, neamurile au băgat-o pe Caramea la un centru social. Stă într-o cameră curată, are baie, televizor. Mai vine cumnată-sa pe la ea; în rest, se uită la emisiuni, citește sau plânge.

În ziua în care a murit, Dinte a sunat-o pe la șapte „și-mi spune mamă, are băiatul tău 35 de lei, ce vrei să-ți iau? Nu vreau nimic, vino acasă, mamă, mai stăm și noi de vorbă.” Nu l-a mai văzut nici mort, c-a intrat în depresie. Dac-ar putea să umble zice c-ar rezolva cazul una-două, ar afla exact ce s-a întâmplat, dar așa nu mai e bună de nimic.

Mi-a zis că-i amintesc de Dani, că era de o vârstă cu mine. M-a strâns de mână și m-a rugat s-o țin și pe ea la curent cu procesul, vrea să afle ce mai zic ăia de băiatul ei. I-am tot povestit:

Tribunalul București e ca un arc de triumf secționat de o clădire din sticlă. Localnicii îi zic Junior, că inițial fusese magazin, dar de vreo 15 ani vânzătorii și spațiile comerciale au fost înlocuite de judecători și săli de judecată.

La secția penală nu există geamuri. E o sală înaltă cu lambriuri trase peste pereții albi. Ne ridicăm în picioare până când judecătoru’ se așază la catedra înaltă, cu stema României deasupra capului; strigă catalogul și lecția, apoi elevii care urmează să fie ascultați sunt poftiți afară, să nu copieze unii de la alții; arestați, martori și curioși moțăie sau se agită emoționați prin bănci până sunt certați de judecător sau de jandarmul care ne supraveghează.

Procesul polițistului a început în luna septembrie. De atunci au fost audiate douăzeci și ceva de persoane: mulți polițiști, un parcagiu și câțiva membri ai familiei lui Dinte. Elevii sunt ascultați sub jurământ; dacă se încurcă, primesc întrebări ajutătoare.

Versiunile polițiștilor despre seara de patru martie 2014 se bat cap în cap:

Inculpat: Domnule președinte, în ziua respectivă mă aflam în patrulare cu autoturismul de serviciu împreună cu colegul meu, martorul Unu. Pe Decebal am observat un grup de persoane despre care noi aveam cunoștință că apelau la mila conducătorilor auto pentru obținerea unor sume de bani, desfășurând activitatea pe care noi o numim “parcagii“.

Martor Unu: Din acel grup s-a desprins Victima pe care o cunoșteam ca Dinți. Am plecat în urmărire, am coborât după bloc, iar Inculpatul a mers drept cu mașina. În timpul urmăririi am fost sunat de Inculpat care mi-a zis că l-a prins. Puteam să-l sancționăm la fața locului, dar am ales să-l ducem la secție și să vedem dacă are vreo lucrare la altă secție, dacă e căutat.

Martor Doi: În mașină se plângea, dar de obicei asta e o tehnică de diversiune pentru a scăpa mai repede.

După ce au ajuns la secție, unul din polițiști l-a certat și l-a lovit pe Dinte de mai multe ori:

Inculpat: I-am solicitat victimei să rămână pe loc, a părut c-așa face, am apucat să fac un pas-doi și când să ies, când m-am întors cu spatele, domnule președinte, am văzut că se apropie de mine. Bolborosind, nu știu ce, că n-am înțeles exact ce spunea, exprimarea lui. Ceva de nesupunere și venea spre mine.

Martor Șapte: Era un bărbat în civil care stătea pur și simplu și Inculpatul striga la persoana respectivă. Avea capul plecat, dar nu zicea nimic de nimeni.

Inculpat: Venea în pas grăbit, amenințător, nu-i cunoșteam intențiile. Știind că este bolnav de HIV, știind că este consumator de droguri, știind că au existat cazuri în care colegi de-ai mei au fost mușcați și au fost contaminați cu aceste boli, SIDA, respectiv hepatită, singurul lucru care mi-a rămas de făcut a fost doar să-l împing pentru a-l depărta. Asta a fost singura lovitură, l-am împins în piept. Deci lovitura cu piciorul a fost de respingere și atât. Până-n acest moment n-a fost nimeni prezent la fața locului.

Martor Trei: Când am ieșit spre curte, l-am observat pe Inculpat trecând pe lângă mine și lovindu-l pe om. [inculpatul își umflă nările nervos]

Nu pot preciza la acest moment cu ce a lovit victima și nici în ce zonă și nici intensitatea loviturii, pentru că m-am ferit să nu fiu lovită din greșeală. […]

Judecător: Și de ce nu l-ați oprit?

Martor Trei: [îmbufnată] Pentru că m-am ferit să nu mă lovească pe mine din greșeală. Lovitura m-a luat prin surprindere. Dacă aș fi avut timp, aș fi putut să-l opresc pe inculpat, dar raportat la forță nu aș fi putut. Apreciez că Inculpatul ar fi putut să mă lovească din ricoșeu cu piciorul. Apreciez că au fost și alți martori care au văzut incidentul. [avocatul îl întreabă pe Inculpat în șoaptă: “l-ai împins când au ieșit colegii?!“]

Martor Patru: Am văzut când a lovit acea persoană în gât. După lovire, Victima a căzut pe jos și a mai primit o palmă în cap. Loviturile erau de intensitate medie. După ce a dat cu palma Inculpatul s-a tăiat la deget în geamul de la măsuță.

Polițiștii spun că după bătaie Dinte a căzut pe scări și s-a aruncat pe o masă din sala de instructaj:

Martor Trei: M-am dus să-mi iau armamentul și l-am așteptat pe colegul meu în curte să plecăm pe teren. La un moment dat a ieșit persoana respectivă țipând, urla.

Martor Unu:  Victima a căzut pe scări. A început să vomite și mirosea foarte, foarte urât. L-am chemat pe inculpat, eu nedorind să-l ating. Inculpatul a sprijinit victima de o mașină, i-a dat câteva palme ca să-și revină și l-a spălat pe față.

Martor Șaișpe:  Părea bine, să zic. Nu mi s-a părut anormal.

Martor Șaptișpe: Îi era rău, gâfâia, dar nu zicea nimic. Apoi Inculpatul l-a pus înăuntru, unde-l văzusem inițial.

Inculpat: Când m-am întors de la baie victima era ghemuită pe hol, nu acuza stări de rău, părea că se odihnește. Am hotărât să-i scriu amenda.

În acel moment m-am întâlnit cu patru colegi cărora le-am spus ce am pățit. În maxim 30 de secunde am auzit pași de alergare pe hol și o lovitură puternică pe care am apreciat-o în blatul unei mese.

Martor Șaptișpe: S-a trântit pe masă.

Inculpat:  L-am văzut întins cu fața în sus, lateral.

Martor Doi: Era pe masă, stătea pe burtă. Nu a vrut asistență medicală.

Martorul Paișpe: A zis că-i e rău și să chem o salvare. Le-am zis colegilor să cheme. A venit și martorul Doi de la vestiar și i-a acordat primul ajutor.

O gașcă de dubioși se grăbește zgomotos pe străzile din Centrul Vechi. Cetățenii se dau la o parte deranjați, întorc capul scârbiți, un tip o trage pe gagică-sa deoparte și o strânge în brațe.

„Să mor io!”, îmi zice enervat unul dintre dubioși, parcagiu în centru. „Dacă fugi o dată de gabori și te știe, lasă speța de la unu la altu, vezi că ăla m-a fugărit până nu știu unde.”

Pfffhoooaaa, și ce se mai fuge… Mă fofilez lângă un stâlp înghesuit între două mașini și-mi trag aerul prin ger, să-mi liniștesc inima. Ceilalți și-au găsit câte un loc prin parcare. Șapte inși cu mine. A dracu’ treabă, mă gândesc, au lăsat gaborii vorbă că-i bagă la cameră pe-ntuneric și alergăm ca infractorii, deși n-am făcut nimic.

E groasă. La parcare, dacă nu faci bani sâmbătă seara, te lași de meserie. Dar azi e imposibil. Centrul e plin de polițiști și jandarmi puși pe treabă, iar aici nu parchează nimeni.

„Și când pune unu mâna pe tine, și să ai norocu să prinzi când se schimbă tura, te bate și ăia și ăia”, zice parcagiul.

Marius are 25 de ani, e mic, închegat, strâns într-o geacă de piele și niște blugi tociți; mardeiaș, urlă tot timpul. E răgușit și își acoperă dinții stricați cu buzele încruntate. Iute la pas; când îl pierd prin mulțime mă uit după o căciulă albă Cocaine&Caviar. Face parcare de când e parcările în București, de prin a întâia, a doua. „Atunci venea omu și-i cereai și tu pentru mâncare”, nu era cu dirijat, șmecherie…

De vreo câțiva ani e jalea asta cu poliția. Înainte trecea secția a zecea o dată și dădea câte o amendă, la revedere. Dar de când au făcut secție în centrul vechi a început cu bătăile. „Să mor io! Dacă n-ar fi garda pe tine, n-ar câștiga nimeni ca un parcagiu. Să stai de dimineața până seara ai veni cu 15-20 de sute“, zice Marius.

Hai, bă, s-o spargem! Ce? Deja? Iar? Nici n-am ajuns bine în parcare că cineva sună la 112. Fuck!, mă gândesc. Sângele mi-o ia la fugă, picioarele după el.

Meseria nu e nouă, dar parcagiii s-au înmulțit de când cu criza. E plin orașul de boschetari și oameni care stau prin case părăsite sau în curs de retrocedare. Au profitat de problemele urbanistice cu care se confruntă Bucureștiul și și-au făcut un loc de muncă la limita de jos a legii.

E nasol să fii șofer în București, dar e și mai nasol să fii pieton. Tre’ să ocolești mereu șantiere apărute peste noapte, să înghiți praf și fum, să fii atent să nu-ți luxezi gleznele și să nu te împiedici de mașinile parcate peste tot. Din 5 milioane de mașini din România, peste un milion sunt în Capitală, majoritatea pe trotuare.

Primăria habar n-are cum să rezolve treaba, își administrează prost parcările, nici măcar nu știe câte sunt.

Femei, bărbați și puștani se strecoară prin haosul din trafic și găsesc fiecare petec de asfalt pe care se poate înghesui o mașină. Pentru o cinste, o cafea, o țigară, îți indică locul, te dirijează și se oferă „să aibă grijă” de mașină. Unii vor doar bani. Există parcagii prietenoși, care glumesc și-și fidelizează clientela. Alții merg pe agresivitate, amenință să-ți strice mașina sau să-ți facă rău. E vrăjeală, și polițiștii zic că nu se întâmplă.

Parcagiii percep un fel de taxă de protecție, e un joc de intimidare în care șoferii plătesc un serviciu nesolicitat și aproape inutil. O aromă de capitalism sălbatic.

Un parcagiu face 20-30 de lei într-o zi normală; în weekend și de sărbători poate să facă și 150-200 de lei. Programul începe dup-amiază, când pleacă parcagiii primăriei și ține până se mai golește parcarea.

Unii se laudă că-s din nu știu ce familie de șmecheri, dar și asta-i o vrăjeală. Nu e ca-n Filantropica, vreun șef de clan care numără noaptea pe masă banii făcuți la parcare de băieții lui. Cel puțin nu am găsit eu și nici poliția nu știe de așa ceva.

Parcageala funcționează mai degrabă ca un ajutor social informal: hrănește niște oameni și îi ține departe de furturi și tâlhării, de pușcărie. O afacere precară, pentru familii blocate în sărăcie.

E o pată pe obrazul orașului. Oamenilor le e rușine să intre în contact cu mizeria, așa că sună la poliție să facă ceva, că d-aia-i plătim. Dar polițiștii nu sunt asistenți sociali și nici legea nu le permite să rezolve mare lucru, așa că reglează situația cu bătaia.

„La oricare putea să i se întâmple cum i s-a întâmplat lu’ Dinte“, zice Marius, parcagiul din centrul vechi. Se trezește îmbrăcat de stradă și gata istovit. Se întinde tăcut, își aprinde o țigară și soarbe dintr-o cafea răcită la un leu. Încearcă să se încălzească la reșoul improvizat dintr-o cărămidă de bca și niște arcuri legate ilegal la curent. Ține loc și de aragaz. Își cască ochii umflați și-l ia la pupat pe Mario, băiatul lui de șapte luni; gânguresc amândoi fără dinți.

Marius stă într-o vilă cu terasă și vedere la Casa Poporului. Dacă te uiți dinspre parlament, casa boschetarilor e o epavă scufundată în mizerie; n-are apă, curent, nici măcar ferestre sau uși. Sunt vreo 12 familii în toată vila, o comunitate unită, în felul ei: petrec împreună, se scaldă în Dâmbovița, vânează șobolani, mai dau câte un var, improvizează câte o ușă sau o instalație electrică.

Sunt mai mulți care se ocupă cu parcarea, le trebuie bani de medicamente, au tot felul de boli; unii se droghează. În ultimele luni au murit trei locatari.

Și-a „cumpărat“ camera cu câteva milioane acum vreo cinci ani, de la alt boschetar, care a făcut la fel. O împarte cu nevastă-sa și patru copii fără astâmpăr; încă unul e pe drum. Nu-i trimit la grădiniță sau la școală, nu prea au acte și n-au nici cum să-i spele și să-i îmbrace.

Când era mic, Marius stătea în altă casă mare, boierească, pe la Radiodifuziune. „Eram chiriași la stat. A venit proprietarul după 37 de ani și i-au retrocedat-o.” N-au primit nimic la schimb și ta’-su s-a spânzurat.

Era un copil când s-a-nsurat cu heroina și și-a găsit și nevastă. Cum a prins forță, a învățat să dea cu pumnul. Bătea cel mai bine copiii de la școală, așa că l-au luat la box. Când s-a-ntărit suficient, a început să facă bani. La început căra saci prin piață, apoi a trecut la tâlhărie. „Când ieșea ăla din mașină poc!, dărâmam omu și-i luam direct portofelu.”

La 14 ani, în loc să meargă în State cu lotul de juniori, s-a dus la pușcărie. „Aveam 419 dosare: tâlhării, furturi, trafic de droguri, trafic de femei.” Nici înăuntru nu s-a liniștit. Înainte să se elibereze, l-a înțepat cu cuțitul de 36 de ori pe comandant că n-a lăsat-o pe maică-sa la vizită.

Vreo opt ani a dormit prin pușcării. În 2012, când s-a eliberat ultima oară, a zis că nu se mai întoarce. A lucrat o vreme la cărucioare la un hypermarket, dar când a venit vorba de angajare nu l-au mai luat, c-are HIV de vreo trei ani. (Așa pățești peste tot dacă ai HIV, nu vrea nimeni să te angajeze, chiar dacă boala e acum ușor de ținut sub control și nu te împiedică să-ți faci treaba.)

Așa că Marius a devenit „freelancer” la parcare.

„Stăteam acolo pe ploi, pe ninsori pe zăpezi, cu copiii după mine ca să nu mai dau curs la rele.” Oriunde e o parcare, Marius face parcare. „De multe ori ne-a scos foamea din gură”. Și când merge pe stradă și-l vede pe unu că semnalizează dă-i, dă-i, dă-i, a parcat mașini și-n fața casei. Dar banii adevărați se fac în centru. Într-o zi normală ies 20-30 de lei, cât să ia pamperși, ceva de mâncare și țigări.

Când are nevoie de bani nu ține cont de a cui e zona. În centru „e mulți pe parcare, 30 pe puțin când e aglomerat. Pe toate colțurile. Eu dacă mă duc, mie nu-mi face niciunul figuri, nu te mint, eu îi bat.” L-a bătut așa de bine pe unu, că a trebuit să stea în casă câteva săptămâni. Îi cerea ăla 100 de milioane ca să nu pună garda pe el.

Marius e dur cu toți, dar încearcă să fie drăguț cu șoferii, mai ales cu femeile. Și insistent, că altfel nu iese banu’. Dacă lași de la ei știi cât îți dă? 30 de bani, un leu. O pâine e un leu cincizeci la noi. Ce valoare are leul ăla? Îi mai zic unii du-te dom’le la muncă. Bine boss, dacă zici tu…

Oricât încearcă să-și tempereze nervii, autoritatea îl scoate din minți. Nu poate discuta cu nimeni care-l ia de sus și polițiștii o fac cel mai des.

Ana, nevastă-sa – o pișpirică de 22 de ani, zice c-a luat bătaie când era cu burta la gură, la 8-9 luni de sarcină. „Mi-a zis ăla dacă te mai prind, cioaro, pe parcare, te bat până avortezi! M-a dus în sediu ăla din centru și mi-a dat peste palme, cu baston d-ăla drept și gros”.

Nu e cel mai cuminte parcagiu, mai încearcă și câte o șmecherie, dacă-l prind se ia în gură cu ei „Io niciodată n-am stat, eu am ripostat mereu. Păi cum să mă bați tu și eu să te las? Și dac-am greșit vorbește legal că ești organ, cum să mă bați? Cum educi tu? Tu trebuie să fii exemplu.” Cel mai bine fuge. Și dacă fugi nu e prea bine, că ești luat la ochi, ești suspect și tot așa. „Pe mine parcarea m-a ținut liber, m-a ținut acasă.”

Parcagiii de meserie își fac veacul pe străzile din Centrul Vechi, zona Unirii, Horoscop, Victoriei, Decebal, Romană. Sunt familii sau tovarăși care se impun pe câte un sector de stradă, dar sunt și mulți independenți.

Am stat câteva săptămâni cu o gașcă din spatele Palatului CEC, între Calea Victoriei și Splai, pe un colț de lângă Inspectoratul General de Poliție. Acolo sunt tot timpul cinci-șase băieți care stau de dup-amiază până-n noapte să moară, să facă. Bagă o grămadă de sprinturi, stau în ploaie, în frig, în arșiță. Când dă căldura vin și nevestele, surorile, prietenele, verii.

Gicu e fost pușcăriaș, însurat, cu copii. E bolnav cu rinichii și ficatul, nu ține la efort, se mișcă greu. Nu prea îi sare norocul de doi-trei lei, da’ mai prinde și câte un Grigorescu. Bobi e un puștan entuziast, îndrăgostit de fotbal, fete și manele. Își face bani de suc, țigări și pariuri sportive. Fuge bine, dar e mereu cu mintea la vreo gagică.  Mai sunt și Burtoi, veteranul locului și un fel de șefuț al parcării, care face bani între joburi; Ion, fratele lui Bobi, tare-n gură și la fugă și Dorin, și el fost pușcăriaș pentru hoție, care vrea să facă bani să plece în Anglia la frate-su, sau poate-n Germania, mai vede.

Când e cuminte parcarea, stau toți la colț și povestesc. Stabilesc cine bagă următoarea mașină, își calculează datoriile, ascultă muzică sau își bârfesc zgomotos cartierul – tot felul de legende cu mai marii hoțomani și șmecheri. Zâmbesc mult și fac miștouri cu șoferii pe care-i cunosc. Dacă sunt bulangii, știu că și-o iau pe cocoașă și se ling pe bot de bănuți. Se ceartă între ei, mai ales pentru bani; rar, se ajunge și la bătaie.

Pe stradă se învață că gaborii – polițiști, locali sau jandarmi, sunt cea mai joasă speță, oricât de om ar fi unu, tot gabor rămâne. Au boală și pe badigarzi, că ăia fac parcare fără să pățească nimic, ce-i discriminarea asta.

Dacă e aglomerație, mai sună lumea la 112. Gașca se sparge când apare patrula. Cine-i fraier își ia amendă. Oricum, amenda se ia din oficiu, nu tre’ să te vadă că dirijezi sau că iei bani de la oameni, poți să stai liniștit în fund pe trotuar sau să te plimbi.

În prima parte a timpului petrecut cu ei, întâlnirile cu poliția erau tensionate. Am observat fără să intervin și am fost legitimat de câteva ori, eram suspect pentru că stăteam pe lângă ei.

Unii polițiști le zic maimuțe sau ciori sau tu ai față de tâlhar. Într-o seară, când stăteam toți pe bordură la CEC, un agent care ne-a legitimat, fără nici o introducere, mi-a zis că are „boală pe toată rasa mea“ de „bozgor“ și mi-a promis că mă „execută pă lege“ dacă mă prinde că fac parcare.

Ăsta e cel mai smardoi de la a 17-a, mi-au zis parcagiii despre polițistul care s-a luat de mine. Ăsta nu te bate oricum, dacă ai onoarea cu el. Se dezbracă de uniformă și o dă la parte cu tine, gentleman. Da’ cum să dai într-un polițai, chiar și dezbrăcat, în secția de poliție? Mai sunt unii care-i altoiesc c-un șut în fund, o palmă, ăia-s ok. Există tot felul de topuri și categorii de genul cel mai, deși cu majoritatea n-ai treabă, te roagă să pleci sau îți dau amendă, dacă tot s-au obosit.

Bătaia, conflictul sunt lucruri ordinare în viața de stradă. Mulți preferă mardeala sau o scatoalcă decât să rămână fără bani sau, mai rău, să fie înjurați. Dacă vor să facă reclamație riscă să și-o mai ia o dată sau să le bage pe gât niște furturi cu autor necunoscut. „Decât s-ajungi la pușcărie, nu mai bine îți iei omoru’?“

Toți băieții cu care am vorbit la parcare au câte o poveste cu polițiști: unu că i-au spart rotula cu bâta, altu a fost sac de box pentru un mardeiaș în uniformă, celălalt și-a furat-o rău într-un gang, nici nu l-au mai dus la secție. Pe stradă umblă o fază că la secție te pune polițistu’ să tragi un bilețel, să-ți alegi stilul în care vrei s-o iei: vandam, brusli, chichician.

Problematica secției 10, „e un proverb din ăsta în față leopard, nu știu, nu-mi aduc aminte. E frumoasă secția asta 10, da’n spate… sunt numai ciori! Și ce fac altceva decât parcare?!” îmi zice comisarul Marius Stancu, șeful adjunct al secției în care a murit Dinte.

E un joc de-a șoarecele și pisica, în care toată lumea pierde timp și resurse. Noul cod penal spune că cerșetoria e contravenție și se pedepsește cu amendă de la 100 la 500 de lei. Parcagiii adună mii de amenzi pe care nu le plătesc. „Ca să-i fac dosar penal trebuie să aibă un minor asupra lui și așa mai departe. Îi luăm, îi mai speriem, îi mai ținem pe la secție, dar sunt familii întregi care cu asta se ocupă”, spune comisarul.

Primăria a decis la începutul anului să transforme amenzile neplătite în muncă în folosul comunității, dar nu-i poate obliga să muncească fără o decizie a instanței. Anul trecut, polițiștii de la a zecea au dat 2300 de amenzi pentru apel la mila publicului, majoritatea la parcare.

„Tu scrii amenda și ei bagă mașini. Nu-i doare de noi, te persiflează, știi?”, îmi zice un agent de poliție. „În viața mea, un singur parcangiu am lovit. În sensul că l-am lovit la nivelul piciorului. Crede-mă c-am avut ocazia chiar să fac ceva, legal”, îmi povestește agentul de ordine publică. În cazuri extreme zice că poate să-l încătușeze. „Când îl încătușezi răspunsul natural e să se opună. Îi strângi mâna, i-o urci puțin mai mult decât trebuie. Cam ăsta e răspunsul pe care-l găsesc eu când am nevoie. Cum era și Dinte, azi mâine îl găseai cu… tre să-l iei în atenție și să-l bagi la arest, dacă e. De exemplu, e urmărit că a avut un furt și s-a dovedit, știi? Asta e ideea.”

Dar parcagiii nu prea se bagă la nasoleli, știu diferența între infracțiune și contravenție. „Statistic vorbind, ei nu zgârie și nu lovesc. Evită chestia asta,“ mi-a spus agentul.

Zona centrală e monitorizată video și n-a fost vreun parcangu să zgârie o mașină, „e o minciună! Sau poate s-a întâmplat și nu a fost sesizat“, mi-a zis și șeful adjunct al secției 10.

Eo seară șukară de martie. Stau în spate la CEC cu un tip negricios, ras în cap, cu umeri lați. Mâncăm niște madlene și bem suc, sprijiniți de o mașină. Vine un echipaj de poliție, agentul mai în vârstă coboară să ne legitimeze.

Tipul chelios nu bagă capul la cutie, ca băieții de pe stradă. Îi dă cu lehamite datele din buletin, polițistul le verifică, îi apare ceva ciudat, e contrariat, așteaptă un pic, își face curaj:

– O întrebare stupidă… dar o pun. Vreunul probleme cu poliția? Știu că vi se pare absurd. Vă spun și de ce. Se uită către tipul de lângă mine și zice: De exemplu, știu că dumneavoastră lucrați în sistem.
– O întrebare la care nu pot să răspund.

Polițaiul e tot mai agitat:

– Atunci pe lângă sistem. Nu la poliție, dar aveți legătură cu poliția… Asta încercam să vă spun. Și nu puteți să-mi răspundeți pentru că sunteți în misiune.
– Am înțeles foarte bine, dar nu înțeleg de ce facem această discuție de față cu o persoană care nu are uniformă.

Polițistul se-nverzește și înghite în gol. Își cere scuze, mă mai ia gura pe dinainte, ne dă buletinele înapoi și merge să verifice dacă sunt parcagii mai încolo.

Tipul începe să râdă. Îl cheamă Marian Ursan, e doctor în sociologie și director la Carusel, o asociație pentru apărarea drepturilor omului. Acum câțiva ani a lucrat la biroul ONU pentru Droguri și Criminalitate, avea statut diplomatic sau așa ceva, și a rămas însemnat ca „insider“ în bazele de date ale autorităților. Când îl verifică poliția îi place să-i bage puțin în panică, cum fac și ei cu parcagiii.

Marian lucrează de vreo 20 de ani pe programe de reducere a riscurilor pentru persoane de pe stradă – boschetari, prostituate, consumatori de droguri, tot felul de marginali ai societății.

După ce-a murit Dinte, a zis că trebuie să facă ceva înainte s-o pățească și alții. De câteva luni, Marian și mai mulți voluntari stau prin parcări și documentează interacțiunile dintre parcagii și polițiști. Proiectul se numește „Dreptate pentru Dinte”. Îi învață pe oameni ce drepturi au când sunt luați la secție, ce au voie să le facă polițiștii și cum pot să se apere. Dacă e nevoie, se duc cu ei la poliție, le asigură consiliere juridică, îi ajută să depună plângere.

Gicu e primul care a depus plângere. L-au ars prin februarie – l-au luat de pe stradă, l-au înjurat de copiii lui morți; el le-a zis că, dacă-l bat, depune plângere la parchet; l-au dus la secție cu autobuzul și unul din agenți i-a arătat parchetul; i-a dat cu bastonul în spate, peste mâini, și-n pauze l-a pus să facă flotări și genuflexiuni; a scăpat când a venit unul dintre voluntarii asociației, care o să fie și martor dacă se ajunge la proces.

De când sunt pe stradă cei de la Carusel, polițiștii s-au mai potolit. Parcagiii au profitat și de prezența mea, le-au zis agenților că sunt filmați cu camera ascunsă și au lăsat-o mai moale.

Polițiștii se cumințesc când știu că lumea e cu ochii pe ei. Mi-au zis și băieții din centrul vechi că i-au lăsat în pace de când m-au bătut pe mine și a ieșit nasol. Nu-i mai bagă la întuneric, nu-i mai iau la garaje, îi mai bat doar pe drogați.

Intervențiile astea localizate și scurte nu schimbă situația de fond. Asociațiile nu-și permit să țină proiecte la nesfârșit, statul trebuie să planteze reforme de la rădăcină și să le crească pe termen lung.

„Dac-ar fi mai multă poliție locală în parcările astea s-ar rezolva. V-am spus, e o problemă socială, o problemă care trebuie rezolvată de primărie, părerea mea”, spune comisarul Marius Stancu.

În câțiva ani Bucureștiul o să devină mai european – cu chiu, cu vai, se mai face câte o pistă de biciclete, un trotuar, se amenajează parcări, tobogane prin parcuri…

La un moment dat, parcagiii o să rămână fără obiectul de activitate și o să-și găsească altceva de făcut. Fie îi ajutăm să se integreze, fie se vor întoarce la nasoale. Sau vor muri de boli și bătăi.

„E lume care vrea să dispară parcagiii. Da’ lumea nu înțelege că parcagiul unde apare? Într-un context foarte bine definit. Ăla al crizei de bani, că dacă n-ar fi criză ăla n-ar exista. Și doi, că ăla n-are ce să lucreze, că dac-ar avea…“, explică antropologul Bogdan Iancu. „Scoate-l de acolo și o să crească numărul tâlhăriilor.”

„Oamenii le zic direct, du-te la muncă! Vorbim de oameni care nu au acte, nu au școală, mai sunt și bolnavi. Cine dracu să-i angajeze pe ăștia?”, zice Ursan.

Anul acesta, Ursan își îndeplinește un vis pe care-l are de mai mult de un deceniu:

„Ce-am zis: facem o spălătorie auto. Vine omul direct din penitenciar: mop, jet, soluție, spală mașina; direct la muncă.” A găsit finanțare, are și echipa: patru oameni – unii foști parcagii, care vor face cursuri de calificare și vor fi angajați timp de un an cu toate formele legale. Pe lângă salariu, vor avea parte de consiliere și sprijin din partea unui asistent social, până când vor putea intra în normalitate, se vor putea autosusține.

„Poate că omul ăla când vede că-i merge, că e așezat, se gândește să facă și altceva, în plus,” spune Ursan, care speră ca afacerea să devină sustenabilă și să se transforme într-un model replicabil de economie socială.

„Noi, ăștia, oamenii de rând, adică mai jos, noi suntem adevărații ultimi”, mi-a zis la un moment dat Marius. Societatea trebuie să le dea ceva de făcut „ultimilor oameni“, altfel o să-și tot găsească metode de supraviețuire care o să enerveze cetățenii capitalei europene București.

„Sincer, regret ce s-a întâmplat”, îmi zice un tip fălcos, la costum. E noiembrie, sunt la Poliția Capitalei, într-o sală de conferințe, la masă cu corpul de control. Tipul e directorul adjunct al poliției, Lupu Nelu. Ieri seară mi-a transmis pe Facebook să vin să ne cunoaștem mai bine.

„Ce s-a întâmplat” e că în urmă cu câteva zile am luat bătaie de la niște agenți în timp ce documentam abuzurile poliției.

Mă plimbam cu bicicleta prin Centrul Vechi și am văzut doi polițiști care discutau cu un cetățean. I-au cerut să se legitimeze, ăsta se mișca încet, un agent s-a enervat și a început să tragă de el și să țipe, cetățeanul s-a enervat și el și a sărit la agent. M-am oprit să filmez.

Polițiștii l-au doborât și l-au liniștit cu câteva lovituri. La mine a venit unu’ în civil și mi-a zis să nu mai filmez, să fac pași, că nu e treaba mea. Mi-a dat peste mână. Nu m-am oprit. M-am dus după cetățean, voiam să văd ce se întâmplă. Asta l-a enervat pe cel în civil. I-a pus pe agenți să mă ia și pe mine. Mi-au luat mobilul și au oprit filmarea. M-au aruncat în biroul din centrul vechi. Am fost lovit, scuipat, amenințat că te fut în cur și înjurat pentru „lipsă de spirit civic”. În timpul ăsta, alți doi polițiști își vedeau de treabă. În vreo zece minute s-au calmat și mi-au dat drumul de parcă eram prieteni.

[ vezi articolul de atunci: Jurnalist bătut de polițiști în timp ce investiga abuzurile poliției ]

Am ajuns acasă uluit, am intrat în bucătărie și le-am povestit colegilor ce s-a întâmplat. Am decis să facem totul public și a ieșit tărăboi mare: am primit sute de mesaje și telefoane; cazul a apărut în majoritatea canalelor media; mai multe asociații au cerut anchetarea urgentă a cazului, au făcutrapoarte și s-au oferit să mă reprezinte în instanță; un deputat a solicitat audierea polițiștilor în Parlament; până și OSCE a luat poziție – a catalogat evenimentul ca inacceptabil și a cerut investigații serioase.

Asta regretă, de fapt, directorul Lupu și colegii lui. Că n-am venit la ei să rezolvăm treaba ca-ntre băieți, că a ieșit tărăboi și el s-a trezit urecheat din toate părțile. Pentru că a fost un caz foarte vizibil, autoritățile au început să se miște: au anunțat că se investighează, au deschis dosare penale și au promis că cei care au greșit o să fie pedepsiți.

Dar sunt o mulțime de abuzuri care nu ajung în atenția autorităților sau a publicului: de la jigniri, glume și ironii legate de aspect, etnie sau ocupație până la palme, imobilizări, încătușări nejustificate, șuturi în fund, lovituri cu bastonul sau ciomăgeală cu pumni și picioare. Polițiștii spun că victimele erau bete/recalcitrante, că au căzut pe scări, s-au lovit singure sau erau bătute dinainte. Oamenii nu au cum să probeze altceva, pentru că sunt târâți singuri la secție și le sunt confiscate telefoanele.

Multe dintre abuzuri au loc în ganguri, pe străduțe lăturalnice, pe drumul spre secție sau în locuri izolate din acestea – vestiare, subsoluri. Polițiștii se acoperă între ei și găsesc tot felul de justificări ca să scape basma curată.

O persoană apropiată de ancheta morții lui Dinte mi-a zis că polițiștii s-au înțeles între ei să spună că nu a fost nici o lovitură, că omului i s-a făcut rău și a murit, asta e. Dar unul dintre polițiști a cedat la interogatoriul procurorului și a recunoscut ce s-a întâmplat. Câteva luni mai târziu, la proces, s-a sucit din nou:

Judecător: Am aici o declarație, din 10 martie, în care ziceți „mi-a spus colegul meu că i-a dat un picior și două palme”.

Martor Unu: N-am spus așa ceva.

Judecător: Nu? N-ați spus dumneavoastră așa ceva: „s-a tăiat la deget, iar Inculpatul mi-a spus că i-a tras un picior în piept și două palme. Iar când i-a tras una din palme s-a lovit cu mâna de geamul ornamental”. Așa scrie. Cineva n-a spus adevărul.

Martor Unu: Eu n-am spus așa ceva.

Judecător: Dumneavoastră n-ați spus, dar ați semnat.

Martor Unu: Am semnat, dar n-am zis așa ceva. Am spus că mi-a povestit cum a fost. Că mi-a zis c-a sărit ăla la el și el i-a dat un picior, dar n-am spus de nici o palmă.

Judecător: Deci nu e adevărat. Cum vă explicați c-apare aici?

Martor Unu: V-am spus că nu eu am scris declarația.
[…]

Judecător: Cât erați în curte ați auzit vreun zgomot din clădirea în care se aflau Inculpatul și Victima?

Martor Unu: Nu.

Judecător: L-ați auzit vreodată pe Victimă strigând la Inculpat „nu mai da, șefule?”.

Martor Unu: pauză… Nu.

Avocatul părții civile: „Nu mai da, șefule! Ce-ai cu mine?”

Martor Unu: N-am auzit nimic.
[…]

Judecător: Și nu corespunde adevărului… „În timp ce eram în curte am auzit strigându-se din secție: «nu mai da, șefule! Ce ai cu mine?»” Corespunde adevărului?

Martor Unu: Nu.

O polițistă, martor în proces, susține că inculpatul le-a spus mai multor colegi să-i susțină povestea:

Martor Trei: Deci în momentul în care am ajuns cu colegul meu la secție, în curte, a zis „băi, voi n-ați văzut nimic.” Nu știu dacă mi s-a adresat mie sau altor colegi.

Avocatul Apărării: „Voi nu ați văzut nimic” a fost adresat sub forma unei porunci sau a unei întrebări?

Martor Trei: Nu știu, dumneavoastră să apreciați.

Judecător: A fost întrebare sau afirmație?

Martor Trei: Putea să fie și una și alta.

Judecător: Dumneavoastră ce ați auzit? Cum ați perceput-o?

Martor Trei: „Voi n-ați văzut nimic!” Afirmație!

După ce am povestit cum am luat bătaie, o grămadă de oameni m-au contactat ca să-mi spună că au fost și ei agresați. Unii au depus plângere, alții nu au povestit nici măcar familiei. Uite o parte din cazuri:

Pe la mijlocul lunii septembrie 2014, A.T. mergea cu bicicleta spre casă, când a fost oprit de o patrulă de poliție de la secția 10, dus la garaj și bătut.

 

„Am fost oprit pe bicicletă noaptea, încătușat, dus la poliție și bătut cu cătușele la spate. Pumni, picioare în plex, în spate, toate cele. Mi s-a făcut rău acolo și am fost dus cu ambulanța de la secția de poliție la spitalul de urgență, având urme clare de bătaie pe corp. S-a constatat acolo că am fost agresat, iar apoi am mers si la IML. Am fost la Apador-CH, unde am aflat că un alt bărbat a fost bătut în ziua următoare, se pare de același polițist. Am depus plângere penală împotriva lor. Sper ca jegurile astea să rămână fără slujbă, sunt convins că mai mult nu au ce să pățească.”

Horațiu are 25 de ani, face grafică și a lucrat la un cabinet de parlamentar. În august era în Centrul Vechi cu un prieten din alt oraș. Niște agenți s-au luat de ei pentru că beau bere pe o bancă, i-au luat la biroul din Centrul Vechi și i-au agresat.

 

“Mi-au dat pantalonii jos, dacă am substanțe interzise. Palme, șuturi, gen caterincă. 
Mi-au scris ceva amendă, au pus ceva că eram în stare de ebrietate, nici n-au vrut să-mi citească ce-au scris. Până la urmă am zis să semnez, am vrut să scriu că am fost abuzat sau ceva de genul și când să termin, direct un pumn în gură. Mi s-a făcut rău și a venit ambulanța să mă ia. Când le povesteam medicilor aveau atitudinea aia c-am făcut eu ceva.
 Am făcut toată documentația, da` dup-aia am vorbit cu un avocat și mi-a explicat procedura, mi-a zis că e subțire treaba cu daune morale, iau vreo trei milioane după doi ani. M-am gândit că sunt un caz singular, l-o fi înșelat pe om gagica și era ofticos…”

M. e un turist elvețian care a fost de mai multe ori la București. În 14-15 februarie 2014, în timp ce mergea acasă din Centrul Vechi, a fost luat la secție de niște agenți care i-au cerut bani și apoi l-au bătut.
 


„I-am provocat verbal. Nu-mi place poliția, de asta îi provoc mereu. La început n-au făcut nimic, probabil pentru că era multă lume și le spusesem să filmeze. 
Dar când mergeam spre casă, doi agenți tineri m-au urmărit, m-au înșfăcat pe o stradă goală și m-au dus la secție, unde mi-au cerut bani. Nu mai știu cât, dar le-am spus că prefer să fiu arestat decât să le dau bani. S-au enervat și unul din ei a început să dea în mine cu pumnii și cu picioarele. 

Mai erau câțiva agenți care stăteau fără să facă nimic. Nu au întocmit niciun document și nu m-au amendat. Mi-au zis de mai multe ori să nu spun nimic despre asta și dup-aia m-au aruncat în stradă.”

M.S. e inginer la un producător internațional de telefoane mobile. A fost reținut și încătușat după ce a chemat un echipaj de poliție pentru că fusese lovit în cap de un tip.
 

“Am fost pus la zid, la propriu de cei trei agenți, am încercat să opun rezistență deoarece nu aveau niciun drept să facă acest lucru, m-au imobilizat și încătușat, m-au rănit cu cătușele. 
Eram plin de sânge pe mâna dreaptă și picături de sânge îmi curgeau și pe cămașă, însă nu mi-au acordat deloc atenție, pe motiv că nu mă vor descătușa decât dacă mă liniștesc. 
La insistențele prietenei mele, am pus capul pe o masă și i-am rugat iar să mă descătușeze deoarece sângele de pe mine ar putea fi de la lovitura primită în cap.”

“Sora mea, un copil de numai 14 ani, a fost violată într-un parc, ziua la ora 13. A fost prima ei experiență sexuală. Nu are rost să povestesc că nu a intervenit nimeni, deși oamenii se arătau îngroziți de ce se întâmplă acolo. Însa reacția polițiștilor… este demnă de tot disprețul. 

Cand ne-am prezentat la secția de politie, un ofițer a strigat către un altul “i-auzi mă, cică viol”, celălalt spunând “daaa și ei sigur nu i-a plăcut”. Au urmat câteva ore de declarații, timp în care a fost întrebată de zeci de ori dacă sigur nu a vrut, dacă sigur nu i-a plăcut, dacă e sigură că vrea să povestească pentru că poate “veni ăla după tine”. Nici lacrimile ei și nici rugămințile de a o lăsa în pace nu i-au făcut să se oprească. Când și-au dat seama cine este cel care a abuzat de ea, i-au spus că așa îi trebuie dacă se “bagă cu toți golanii”, deși ea nu știa nimic despre el.

Medicul de la IML a confirmat că fost viol, însă comportamentul lor nu s-a schimbat. Au continuat să umilească un copil de 14 ani, care nu va uita niciodată că cei care ar trebui să fie acolo pentru noi sunt uneori cei de care trebuie să ne ferim.”

„La secția 10 nu se bate, domnule! Nu se bate! Nu!”, îmi spune comisarul Marius Stancu, șeful adjunct al unității.

În Capitală, Secția 10 e cea mai cunoscută pentru bătăi. Agenții profită de statutul incert al sediilor și altoiesc oameni. În 2006, poliția a trebuit să retrocedeze jumate de secție. Birourile și camerele de anchetă ale secției s-au mutat într-un bloc pe Bulevardul Unirii. Aici trebuie duse și persoanele suspecte sau reținute.

Dar polițiștii au rămas nesupravegheați la „bază“, locul în care au vestiarul, armamentul și garajul secției. În urma unei anchete, Avocatul Poporului a solicitat mutarea întregii activități într-un singur loc, pentru a reduce riscul unor viitoare abuzuri.

Comisarul Stancu spune că mulți dintre cei care iau bătaie, mai ales parcagiii, sunt în confuzie: „acu’ câteva luni era problema că-i bătea ăștia de la Centrul Istoric și zicea că-i bat ăștia de la secția 10, hehe.”

Polițiștii nu au voie să conducă pe nimeni la garajele secției, unde a murit și Dinte. După eveniment, au mutat biroul de ordine publică acolo, cu tot cu șefi, ca să-i supravegheze pe agenți. Șefii se jură că agenții n-au mai dus pe nimeni acolo din aprilie 2014.

Dar eu am aflat de patru cetățeni care s-au plâns că au fost duși toamna trecută la „biroul de ordine publică” și agresați de polițiști. Plus mai mulți parcagii, dar pe ei nu-i bagă nimeni în seamă.

Poliția nu se consideră vinovată pentru evenimentele nefericite. Anul trecut au murit doi oameni în custodia poliției bucureștene, cinci în ultimii cinci ani. În toată țara au murit 16 persoane în aceeași perioadă.

„Și în spitale oamenii merg să se trateze. Dacă faceți o statistică, sunt foarte mulți care mor. Mor acolo, nu-i aduci acasă,” a fost replica domnului Lupu, directorul adjunct al Poliției Capitalei, când am adus în discuție morții în unitățile polițienești pe care le conduce. Mi-a spus să mă interesez de finalitatea cazurilor la parchet, o să văd acolo că nu polițiștii sunt de vină.

Directorul poliției are dreptate pe jumătate. La parchet, cele mai multe dosare sunt clasate. Bătuții nu prea ajung nici să-și caute dreptatea în instanțele românești. Într-unul dintre cazuri, a durat șase ani doar să-i fie respinsă definitiv plângerea unui om bătut de poliție. S-a dus, însă, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Sunt numeroase cazurile în care cetățenii au câștigat la CEDO, iar statul român a plătit despăgubiri.

Recent, o femeie bătută în 2001 a primit dreptate de la judecătorii curții europene și va primi 11.000 de euro de la stat. Curtea a constatat că ancheta statului a durat prea mult și nu a înțeles de ce polițistul nu a fost tras la răspundere de justiție. Agentul a fost achitat după șapte ani, și-a văzut de treabă și, mai târziu, a fost chiar promovat.

Sistemul pare aranjat în favoarea polițiștilor. Plângerile sunt soluționate de procurori îngropați în dosare. Ei dispun altor polițiști, de regulă colegi ai agresorilor, să verifice abuzurile. Dosarele se închid, după luni sau ani, din lipsă de probe.

Din datele pe care le-am primit de la procuraturile din țară, mai puțin de 1% din plângerile pentru purtare abuzivă au ajuns în instanță. Din 3000 de plângeri am numărat 18 trimiteri în judecată și cinci condamnări. Inspectoratul General al Poliției a aplicat doar 47 de sancțiuni disciplinare (de obicei mustrări sau tăieri de salariu temporare). Din 3301 plângeri.

Poliția se fofilează printre scandalurile astea pentru că ei controlează și blochează informația: registrele oficiale sunt lacunare și prost întocmite, nu există sisteme de supraveghere video în secții sau în mașini, iar mulți polițiști nu sunt supravegheați nici măcar de superiori.

Din informațiile primite de la polițiile din 30 de județe, doar 5,5% din secții sunt dotate cu sisteme de supraveghere. Doar poliția sibiană stă mult peste medie: din 71 de secții, 58 au deja supraveghere video, iar celelalte urmează să fie dotate.

În București, jumătate dintre secții au camere de supraveghere, dar cele mai multe sunt la intrare, nu în spațiile în care se produc de obicei abuzurile. Mare parte din secții nici nu stochează înregistrările, așa că nu pot fi folosite ca probe.

Legislația vagă le dă polițiștilor destul spațiu de manevră între procedură și abuz. Printre măsurile preventive, legea le permite agenților să legitimeze și să controleze pe oricine, dacă-l consideră „suspect”.

„Termenul acoperă un teren vast”, mi-a spus un agent de poliție. „Poate tu ai ceva în ghiozdanul ăla, care face obiectul unei infracțiuni. Noi ne folosim de termenul ăsta suspect pentru a încerca să găsim ceva.“ În cele mai multe cazuri nu găsesc nimic, dar nu știi de unde sare iepurele. „Hoții sunt oameni normali, care se îmbracă normal, nu arată într-un fel anume.”

Poți întreba agentul de ce te consideră suspect, „însă asta ar irita și ar ridica semne de întrebare”, spune polițistul. „Acu’ depinde și cât îl duce capul pe polițist. Eu ți-aș spune că am dreptul să fac asta, ți-aș invoca legea și gata, fără vrăjeală!”

Deși polițiștii n-au voie să legitimeze la plezneală, șefii le impun asta prin situația operativă. „Am stat opt ore în stradă, ne cerea să legitimăm 200 de persoane”, mi-a spus agentul, sub protecția anonimatului, într-o noapte cu viscol.

La întâlnirile de genul ăsta, atât cetățenii, cât și polițiștii sunt ușor de iritat. De multe ori, unul dintre ei este sau devine agresiv pe parcursul interacțiunii.

„Și pe tine, cum stai acuma, legal vorbind, pot să te provoc. Subtil, că nu-s prost. Te provoc un pic, nu că mă-njuri, dar îmi zici niște chestii. Cade pe (legea) 61 și-ți dau amendă, știi? Funcționează chestia asta dacă știi cum s-o faci. Dar eu nu fac în principiu din astea, că nu-mi place”, îmi explică agentul.

Practic, pe stradă poți fi suspect în orice moment, legitimat și controlat în bagaj, iar dacă te enervezi, poți fi arestat pentru 24 de ore, din cauza unui gol legislativ ascuns în ceea ce se cheamă, în limbă de lemn, conducerea administrativă la secție.

Conducerea la secție „îmbracă forma unei privări de libertate, dar nu e însoțită și de celelalte instrumente de garantare a drepturilor persoanelor, tocmai pentru că în legislația românească nu e percepută ca o privare de libertate, ci mai degrabă ca o vizită benevolă la secție”, explică cei de la APADOR-CH (Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helskinki).

Dar cei mai mulți oameni nu se duc de bunăvoie la secție. Unii sunt confundanți sau luați cu japca. Polițiștii români au condus la secție peste 200.000 de cetățeni în 2009 și 2010, conform unui studiu al celor de la Apador. 17% dintre arestările astea au avut loc în Capitală. În 2014, numărul persoanelor luate la secțiile din București a fost aproape dublu față de 2010, potrivit datelor primite de la Poliția Capitalei.

La început, „deschiderea poliției era egală cu zero”, spune Manuela Ștefănescu, fost director al asociației. APADOR-CH e una dintre cele mai vocale asociații pentru apărarea drepturilor omului din țară. Monitorizează abuzurile forțelor de ordine de mai bine de un deceniu, timp în care au câștigat mai multe procese cu statul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

„A durat ceva ani până au început condamnările la CEDO”, își amintește doamna Ștefănescu, „până atunci politica generală a poliției era NU este adevărat! Noi? N-avem așa ceva. Acum nu mai îndrăznesc să spună minți, nu-i adevărat că l-am bătut. Dimpotrivă, ei declanșează cercetările.”

Sediul Apador-CH e într-o casă veche din centru, în câteva cămăruțe pline de cutii cu hârțoage emise de stat. Se zbat să obțină informații publice. Practic, bat statul la cap și îl târăsc prin procese ca să-i forțeze transparentizarea. Modificarea unei legi virgulă cu virgulă e un proces frustrant și obositor, dar e cam singurul care funcționează.

Asociația a obținut la CEDO cea mai mare despăgubire pentru un român brutalizat de poliție. În 2001, Mugurel Soare a fost împușcat în cap de un polițist și a supraviețuit, dar e semiparalizat și nu poate să vorbească. La noi, polițistul a scăpat nevinovat (dar a făcut pușcărie, în alt caz, pentru luare de mită). Însă, Curtea Europeană i-a dat dreptate lui Soare, care a primit 130.000 de euro despăgubire de la statul român, în 2011.

Doi oameni bătuți în 2007 și 2012 așteaptă acum hotărâri ale curții, după ce cazurile lor n-au fost luate în seamă de justiția românească. În ciuda condamnărilor și recomandărilor făcute de CEDO, statul român se mișcă foarte greu. În lipsa unui mecanism independent de supraveghere a abuzurilor (exemple sunt înMarea Britanie, Belgia, Irlanda), poliția bate în continuare, iar polițiștii sunt bine-mersi. Nici în cazul meu hiper-mediatizat nu s-a mișcat nimic în ultimele cinci luni.

***

Am vorbit și cu un polițist de la țară, cu 11 ani experiență. Pentru el bătaia e singurul instrument eficient în cazul bărbaților care-și caftesc nevestele, trebuie să le scape de omor, că după două zile oricum își retrag reclamația.

„Dacă-l cunosc ca un om înțelegător, care a avut o scăpare de moment, e chiar contraindicată folosirea forței. Dar când ai de-a face cu bărbați care consideră că soția le aparține, e un bun de care pot să dispună cum vor, mi-o spun în față și știu că vor recidiva, e clar. Pentru el e o ierarhie: ei sunt mai puternici ca femeia așa că o bat și nu se vor opri decât dacă vin eu, polițist, sunt mai puternic decât el și îl bat, spunându-i să nu-și mai bată femeia… suntem animale. Unii mai puțin, alții mai mult, din păcate.“

Statul are monopol pe violența legală: uneori trebuie să intervină pentru a restabili ordinea socială. Există reguli și proceduri care să limiteze puterea asta, dar și destul spațiu de mișcare pentru agenții de pe teren. Au nevoie de asta pentru că trebuie să ia decizii rapide în situații periculoase.

Atunci când societatea nu merge cum trebuie, oamenii îi trag la răspundere mai întâi pe reprezentanții statului din stradă. Ei sunt tentați să folosească acest spațiu de mișcare pentru a rezolva probleme pe care nu le pot controla. Toată lumea are de pierdut.

„Individul ca individ e foarte complex”, mi-a explicat domnul Nelu Lupu, director adjunct al Poliției Capitalei, psihologia polițistului.

De-a lungul investigației, am făcut nenumărate demersuri pentru a mă apropia de polițiști, de toate rangurile. Sute de mesaje pe Facebook, zeci de cereri oficiale. Să-i înțeleg ca oameni și ca profesioniști. Să văd strada din perspectiva lor. Aproape toate încercările au fost în zadar. Polițiștii mici nu vorbesc de frica polițiștilor mari, polițiștii mari se ascund după ziduri și aruncă hârtii la derută.

Un polițist de ordine publică din centru a trecut peste paranoia pe care oamenii legii o au față de jurnaliști și mi-a vorbit mai pe larg despre viața în poliție, cu condiția să nu-l numesc. O să-i zic Popescu. Am dezbătut cu el multe dintre informațiile din investigație, frustrările meseriei, am schimbat linkuri cu diferite spețe. Am devenit amici, cât de cât.

Popescu e un tip de vârsta mea, ceva mai înalt. Vorbește relaxat, dar nu dă totul din casă. A absolvit școala de poliție și după o perioadă în provincie s-a mutat la una dintre cele mai grele secții din Capitală. În prima lună de muncă îi venea să-și dea demisia în fiecare zi. Cică mai are și acum seri în care ajunge acasă și plânge. Dar s-a obișnuit, și-a găsit niște „supape prin care răbufnești: să mergi la un concert, la un teatru, orice. Dacă nu era viața culturală… și un curs, mai avansez, în sensul ăsta, că altfel sunt și în provincie oportunități.”

Polițistul nu e încurajat să crească profesional. „Pentru mine e ceva vocativ, să faci un curs și să vină de la tine. Șefii nu te încurajează să faci pregătire profesională. Îți dau niște mape de lucru ia, mă, învață!“

Deși provine dintr-un mediu violent, a învățat să se controleze. Chiar a luat bătaie o dată de la poliție, darerau alte vremuri. Nu prea te faci polițist dacă nu ai background violent, mi-a spus. „Eu am avut norocul să fiu implicat în multe chestii psihologice. Am trăit în câțiva ani de București cât în zece ani de provincie.”

E unul dintre zecile de agenți care patrulează pe străzile din centrul Bucureștiului. Zeci de mii de oameni vin aici în fiecare zi pentru cumpărături sau distracție, țintă numai bună pentru hoți de tot felul. Agentul de ordine publică e primul contact al statului atât cu cetățenii de rând, cât și cu infractorii.

Popescu patrulează pe jos, în primul rând pentru că mașinile sunt sub orice critică. Acum au primit câteva mașini noi, dar au probleme cu girofarurile, adică nu au girofar, doar o chestie cu magnet care cade când frânezi la stop. Oricum, îi place mișcarea, îi place strada, altcumva simte oamenii. „Cam asta făceau vechii polițiști cu tradiție: mergeau pe stradă și cunoșteau oamenii.”

După câțiva ani de austeritate, poliția a început s-o ducă mai bine cu salariile, dar condițiile de lucru nu sunt grozave. Majoritatea secțiilor de poliție sunt încremenite în deceniile trecute, iar agenții sunt adesea nevoiți să-și cumpere singuri echipamente. „Eu unde mă schimb pot să cad într-o groapă, e o d-asta de lemn, plină de umezeală. Dacă-mi las stația în vestiar, a doua zi e descărcată. Mori de frig!” spune Popescu.

Cel mai mult îl deranjează munca degeaba, că trebuie să facă dosare la număr, în loc să se concentreze pe adevărata muncă de poliție: „să stai după hoți, să-i urmărești sau pur și simplu să patrulezi pentru a preveni.”

Spune că șefii le „sugerează” norme de performanță. „Eu asigur ordinea publică, atâta am în fișa postului, nu să prind atâția hoți, să dau atâtea amenzi. Dar ei au o listă, și dacă n-ai la sfârșitul lunii câte amenzi ai, câți infractori ai prins, câte informații dai… și ca să ai informații și să fie pe bune, e de lucru.” Dacă are performanțe bune, primește felicitări scrise, nu sunt bani de prime sau alte recompense. Nici timp liber nu prea are. A strâns zeci de zile „libere” pe care nu le poate folosi.

În rest, face sport și se uită la seriale din care spune că are ce învăța. Mi-a recomandat Lie to Me, cu un tip care face avere citind limbajul trupului, și The Wire, un film polițist despre corupție și inechitate socială într-un oraș copleșit de traficul de droguri.

Muskogee (OK) Police Department OIS

„Ce părere ai despre asta?“ mă întreabă într-o seară. „Problema e că nu ai timp în teren să analizezi toate procedurile pentru că în secunda doi ăla se poate întoarce și te poate împușca.”

Vorbim despre evenimentele din State, cum polițiștii împușcă acolo negri și lumea protestează. Îi trimit și eu un serial radio american despre toată nebunia. Îi place. Plusez cu un documentar sub acoperire mai vechi, în care o jurnalistă din Anglia s-a făcut polițist și a filmat luni întregi abuzuri ale colegilor ei. „E tare ancheta“, îmi zice. „Sunt fericit să spun că nu am întâlnit atât de multă mizerie în România.“

Polițiștii români împușcă rar după infractori, „deși avem toate motivele s-o facem. E foarte subiectivă treaba. Tu alegi dacă se impune ori nu, însă dup-aia ești cercetat până se stabilește exact dacă au fost respectate procedurile. Lucrurile sunt cu totul altfel în momentele când trebuie să decizi ce faci pentru a te apăra pe tine sau societatea de un pericol (infractor).“

În 2011, șeful poliției române, Liviu Popa, le recomanda agenților să nu le fie frică să folosească pistolul. „Îi îndemn la fermitate, să înlăture frica și teama că dacă vor folosi armamentul se va întâmpla nu știu ce. Îi asigur că nu vor trebui să facă multe rapoarte”, spunea chestorul Popa. Și  fostul președinte Traian Băsescu i-a încurajat să o facă, însă polițiștii trag mai mult în poligon decât la serviciu. În 2014 polițiștii români au folosit armamentul din dotare în 86 de cazuri.

Internetul românesc e plin de videoclipuri cu oameni care și-o caută: iau polițiști la mișto sau îi agresează când încearcă să-și facă treaba. Infractorii nu le știu de frică nici atâta. Mulți polițiști sunt bătuți sau înjunghiați când se trezesc singuri într-o situație complicată. Chiar și somațiile de tragere rămân fără rezultat în multe cazuri. Popescu mi-a povestit că a fugit după niște puștani care furau, le-a zis stai că trag!, dar s-au oprit abia când a sărit pe unul dintre ei.

Oricum, „un cuțit e mult mai periculos decât o armă în lupta de aproape“. Dar cel mai des oamenii sunt nervoși și nemulțumiți. Fac scandal și dup-aia se plâng că sunt abuzați, zice agentul. „Noi avem o vorbă: cetățean european cu drepturi, dar fără obligații.“

„Unde legea e permisivă noi trebuie să facem dreptate, «între ghilimele». Aici presa ne încurcă”, îmi spune enervat. „Fugim după ei kilometri și voi surprindeți momentul în care sărim să-i imobilizăm.“ E supărat că au stat o grămadă după niște hoți și când i-au prins n-au obținut nici măcar o reținere pentru 24 de ore.

O dată i-a făcut unu’ plângere, „foarte educat, inteligent, dar antisemit.“ Se legase de niște femei într-un magazin și a trebuit să-l ia la secție ca să se calmeze. „Nu mă înjura, dar urla. Eu stăteam și el urla la mine.“ A învățat în școală cum să gestioneze situațiile astea ca să calmeze omul agresiv, „cum să preluăm ca să nu ne încărcăm și să răspundem să fie ok. Da, mă, te înțeleg, ești supărat, dă-i dreacu, e nasol, da’ asta e nația lor“. 

Bucureștiul e școală bună pentru un polițist tânăr, învață multe în timp foarte scurt, dar e greu să facă treabă ca lumea: metodele sunt învechite și performanțele sunt bune doar pentru cifre, nu și pentru agenți.

„M-am cam săturat de București. Nu poți face carieră în sistemul ăsta, m-am convins. Concursul se ține joi, iar postul e ocupat de marți“, mi-a spus recent Popescu.

„Poliția e în prima linie, ei trebuie să facă ceva, pe ei e presiunea mult mai mare. Polițistul de stradă, agentul, este un om vulnerabil. Nu are instrumente”, zice Marian Ursan, doctor în sociologie și director al asociației Carusel.

Ursan spune că șefii ierarhici din poliție sau chiar din minister vor ca agenții să curețe străzile, dar „poliția e limitată în acțiunea asta. Polițistul vine, îl ia de pe stradă, îl duce la secție, îl bate, nu-l bate, îi dă drumul, pierde jumate de oră, combustibil, timp în care se pot întâmpla nu știu câte alte lucruri, dar nici un echipaj nu este disponibil.”

Românii nu prea au încredere în polițiști. Potrivit unui studiu de la sfârșitul anului trecut, jumătate dintre români au încredere puțină și foarte puțină în poliție.

Pe de altă parte, Bucureștiul este una dintre cele mai sigure capitale din Uniunea Europeană. 52% dintre bucureșteni spun că se simt în siguranță în oraș, conform unui Eurobarometru din 2013 despre calitatea vieții, în timp ce 69% se simt în siguranță în cartierul lor.

Pe străzile capitalei, criminalitatea e în continuă scădere în ultimii ani, potrivit cifrelor. Poliția a curățat anul trecut mare parte din clanurile violente care controlează prostituția, traficul de droguri sau cămătăria, prin „destructurarea grupurilor infracționale cunoscute generic sub numele: Cămătarii, Sportivii, Luptătorii, Drumeții“ și arestarea „membrilor grupurilor infracționale cunoscute generic sub numele: Domnu, Cuza, Puia, Chitila.“

În vechime, „polițiștii“ erau tocmiți de boieri și mai marii locurilor să păzească  și să-i prindă cu orice preț pe cei care le făceau necinste, pe hoți și pe criminali. Din Evul Mediu până în secolul al 19-lea s-au ocupat de asta tot felul de băieți fără pregătire specială, dar voinici și șmecheri, să poată dovedi dușmanul: hatmani, spătari, vătafi, ispravnici, vânători de urme, pârcălabi, străjeri, zapcii sau dorobanți.

Poliția a început să se organizeze prin orașe și sate abia în secolul 19. Au apărut primele reguli și însemne oficiale, prima uniformă de poliție și primele cursuri de instruire, cu specific militar, dar poliția a rămas la cheremul șefilor locali.

În 1903, Vasile Lascăr, doctor în drept la Sorbona, a pus bazele profesiei de polițist, prin introducerea primei legi a poliției, făcută după ce a văzut el mai bun prin Europa și adaptată specificului românesc, nu foarte bine definit la acel moment. Poliția s-a reformat din nou în anii `20, după Marea Unire a principatelor. N-a apucat să facă prea multe că s-a întors pentru 50 de ani în secolul 19. Între 1949-1989, împreună cu Securitatea, Miliția a fost un instrument de teroare a statului comunist, unii îi știu de frică și azi.

România a ratificat abia în 1994 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, oamenii au avut, în sfârșit, cui să se plângă dacă o pățeau. A mai durat opt ani ca poliția să se demilitarizeze și să devină cât de cât autonomă. Demilitarizarea a fost una dintre cerințele de bază în negocierile României pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Pe de o parte, polițiștii au început să se profesionalizeze și să fie tratați ca orice funcționar public, pe de altă parte au pierdut din autoritatea pe care o impuneau prin frică.

„Un om cinstit are în polițist un prieten. Dar un bagabont n-o să aibă niciodată…”, spune comisarul Marius Stancu, șef adjunct al secției 10 din Capitală, un tip destul de mare, cu blugi și sacou, proaspăt ras și cu chică de fotbalist din anii ‘90.

Sunt la etajul patru al unui bloc de pe bulevardul Unirii. Aici se află birourile administrative ale secției 10 și ale poliției sectorului 3.

Comisarul Stancu e polițist de 30 de ani și îi place la nebunie. L-a făcut și pe unul dintre băieții lui polițist. „Când prinzi hoțul ai o satisfacție… cum ai face dragoste.” Își deschide brațele cu pieptul umflat și surâde. „Când vezi că l-ai spart p-ăla, c-ai recuperat bunul, că vine omul și-ți mulțumește că i-ai dat înapoi telefonul sau lanțul.”

Spune că nu există secții ușoare, „fiecare are problematica ei, secțiile limitrofe au clanurile de țigani, furturile de fier vechi”, iar la secția lui cea mai mare problemă e tranzitul. „Vrând-nevrând, a naibii secția asta a zecea e în centrul Capitalei. Toți din țară vin în centru. După ce ciordesc unde vin? Hai în Centrul Vechi. Care are o atracție fatală. Joi, vineri, sâmbătă și duminică seară sunt aproximativ 15-20 de mii de persoane.“

„E un proverb din ăsta în față leopard, nu știu, nu-mi aduc aminte. E frumoasă secția asta zece, plină de blocuri. Da-n spate… sunt numai ciori. Și ce fac altceva decât parcare?!”

Se laudă că sunt fruntași la reținuți și arestați, au o legătură foarte bună cu parchetul șamd. Se scuză din cinci în cinci, ba-l sună prim-procurorul, ba cineva de la Capitală, ba are nevoie careva de o semnătură.

„Avem un stil de conducere mai, cum să spun, libertin. Nu suntem ca la alte secții, să vină cu șeful de birou. La mine și la comandant ușa e tot timpul deschisă”, îmi explică Stancu. Mai stă cu ei la caterincă, le mai spune bancuri; când prinde careva un hoț, îl păcălește că are trei zile libere. Ne întrerupe cineva care bate la ușă.

– Permiteți, dom’ comandant?
– Acuma dac-ai venit ce să-ți fac? Stai să-ți dau ceva. [îi dă două monezi de 50 de bani] – Pentru?
– Să te bărbierești.
– Mulțumesc!
– 15 zile, nu? Tu, băiat frumos…
– E, mai am și eu scăpări.

Agenții lui sunt „cuminți, serioși și fac treabă bună”, dar nu prea are cum să-i recompenseze. I-a tâmpit cu diplome și cu felicitări scrise. Bani de prime nu sunt, zice că le mai ia câte o undiță, un cadou. Nici zile libere nu poate să le dea, are mii de zile restante, mereu e ceva de făcut. Nici el n-are zile libere. Nu doarme sâmbătă seara cu nevasta în pat. Într-o noapte l-au sunat agenții de 72 de ori.

„Ca polițist trebuie să vorbești de la parcangiu până la primar. Să nu-ți fie rușine să vorbești cu cetățeanul. Baza societății, dragă Mako, e informația. Eu le spun întotdeauna: cel mai bun prieten e poștașu’ și ziaristu’. Că, dacă vrea, un ziarist te face de te termină în presă. Hăhăh“, îmi spune comisarul.

Așa e la secția 10, discută de dimineața până seara și nu doar probleme de serviciu, de familie, de orice; înțelegere, prietenie, dar și nițel realism: „Orice comandant care crede că-l iubește tot efectivul e nebun, e cretin. Dacă reușești să apropii 40% din efectiv ai rezolvat toate problemele“, spune comisarul, care crede că nu se învață din cărți așa ceva, e ceva care tre’ să ai din naștere.

Când a murit Dinte, comisarul Stancu era în concediu. „N-am fost de acord cu ce s-a întâmplat. Viața ți-o dă Dumnezeu și ți-o ia Dumnezeu. Și cred că nu doar eu, marea majoritate a fost împotriva la ce s-a întâmplat, împotriva agentului, cred. Dacă-l cunoști, la ce dracu îl mai și lovești?”. Cu vreo două săptămâni înainte să moară Dinte, comisarul discutase cu „Iosipescu“, cum îi zice el polițistului inculpat, George Isopescu. „Mare atenție la corupție și violență.”

Polițistul nu era un băiat rău, dar „era un tip mai dezvoltat… Puteai să ai cu el o discuție să aibă început, cuprins și încheiere. Vorbea fluent engleza”, spune fostul lui șef. „Oricum, va răspunde penal, cu siguranță va fi condamnat! Zic soto, să dea Dumnezeu să greșesc, își ia 8 ani. Vrând, nevrând e vinovat.”

George Isopescu, agentul inculpat, n-a vrut să vorbeasă cu mine, dar am avut ocazia să aflu mai multe lucruri despre el în timpul procesului. E un tip înalt și solid, mereu aranjat. S-a născut în 1990 și de la cinci ani a fost crescut doar de mamă. La 14 ani a intrat la liceul militar, apoi s-a înscris la școala de agenți „Vasile Lascăr” din Câmpina. A promovat în 2012 și a fost repartizat în practică la Gura Humorului.

„Elevul și-a asumat sarcinile ce i-au fost stabilite în acord cu programa de practică, implicându-se în activitățile tutorelui și realizând studiul actelor normative recomandate”, se arată într-un document eliberat de poliția din Suceava. A fost evaluat cu 10 pe linie pentru comunicare, cunoașterea legislației și a procedurilor, aplicarea teoriei și folosirea deprinderilor practice, respect pentru disciplină profesională și lucru în echipă.

A făcut și facultatea de Drept la Constanța, după cum reiese dintr-o cerere de eliberare din arest, atașată la dosar. Isopescu spunea în document că nu ar influența martorii, pentru că știe că n-are voie.

S-a transferat la București, unde s-a remarcat destul de repede. „A fost un agent foarte bun pentru mine, își făcea datoria cu simț de răspundere” și aducea un plus colectivului, a spus la proces fostul său șef de la ordine publică.

„Când l-am cunoscut era genul ăla ignorant, puțin înfumurat. Nu-l plăceam. […] S-a schimbat radical toată relația. E foarte pregătit. În primul an de muncă al lui a prins… foarte mult. Pe secție a fost primul, clar. Nici un procuror la flagrant nu prinde atâția”, mi-a zis un fost coleg.

Alte păreri colegiale:

„E un om bun, cu calități excepționale de polițist.”

„Ca polițist e bun și ca om tot bun.”

„Nu-l cunosc foarte bine, colegii îl lăudau că e un polițist bun, se descurcă la spețe. Nu știu să fi fost violent.”

„E un om foarte bun. Atâta că are el problemele lui… Cu violența… da, a avut plângeri în sensul ăsta”, îmi spune un alt polițist.

În 2013 a avut trei dosare penale pentru purtare abuzivă, dar nu a pățit nimic. „Nu există polițist fără plângeri“, spune unul din martorii de la proces. După ce a murit Dinte, Isopescu a stat în arest câteva luni. Acum e judecat în libertate pentru loviri cauzatoare de moarte și riscă între 6 și 12 ani de închisoare.

L-au transferat la altă secție de poliție, „nu mai lucrează, e pus la dispoziție până la condamnare. Asta e procedura.“ I s-a restrâns activitatea, a suferit la salariu, face doar activități de secretariat în care nu are treabă cu publicul.

Sunt de vârstă apropiată cu Dinte și cu George, agentul care l-a lovit. Am crescut toți fără tată, în haosul și sărăcia anilor ‘90. Venim din medii instabile, am fost învățați să avem încredere doar în noi și în familie, să ne descurcăm cum putem, să ne facem singuri dreptate. Fiecare și-a găsit propriul fel de a o face.

A trebuit ca unul dintre noi să moară ca să ajungem la această discuție. Sper ca următorul Dinte să aibă casă și să poată face o școală, următorul polițist să aibă parte de condiții de lucru civilizate și să folosească forța cu discernământ, iar următorul eu să scrie despre prietenia dintre ei.

• Casa Jurnalistului e o comunitate de tineri care construiesc