capitolu’ 11

din gară m-an’ dus direct în pantelimon, la dedi, n-aveam unde altundeva. nu plănuian’ să stau prea mult, îl uran’ din suflet. orașu’, nu pe dedi. fiecare vizită-mi întorcea stomacu’ pe dos, o adunătură de tâmpiți și hoți, mizerie, scursură, șobolani, câini, țigănie, cum ziceam p-atunci… provincial rasist care se credea mai presus. 

bn, capitala era oricum un dezastru fără cap și coadă, un șantier infinit într-o groapă de gunoi imensă, nu-i înțelegeam pe prietenii care veniseră aici la facultate. ni’ nu po’ să-ți auzi gândurile, ce dracu’ să-nveți în bubuiala asta fără sfârșit, ce viață ai într-o hazna? pân’ la urmă au zbughit-o mai toți…

mă rog, nu era chiar pantelimon, pantelimon, ăla care petreceee toaaată noaaaapteaaa, cel mai faimos cartier din românia. era pe la limită, pe ferdinand, aproape de-obor, vizavi de pompagii, la doi pași de gara de est, cimitiru’ armenesc. apartamentu’ era combinația lu’ kelso. dormisem acolo și prin februarie, oripilat de-aspectu’ camerei, mai bine la mine-n bucătăriuță. da’ eran’ și deprimat atunci, plm, toată noaptea cu trenu’ de cluj, toată ziua pregătiri în camera de cămin a lu’ gg. crecă ăsta fusese prețu’ distanțării de radio, gândurile mele s-au întors la iubirea neîmpărtășită pe care-o-ngropasem în muncă, eram un strigoi. fraier. în vacanța de iarnă ne revăzusem și nujcun’ s-a-ntâmplat că ne-am pupat, după doi ani și… creieru’ meu prost a zis, a, dacă ne-am pupat, ne-mpăcăm, nu? hahaha. 

uana cică măi, dacă tu așa simți… a sărit cu contacte, orar, chei, gata, surpriză. an’ cumpărat io flori, bilețele mii și mii, versuri și tâmpenii, ni nu mai știu. ideea venise ușor, da’ execuția era un calvar, nu mai știam nimic despre ea. pana mea, nu știusem nimic despre ea vreodată, în afară că-i plăcea la nebunie rebelde, nu ne vedeam niciodată cân’ se dădea. 

ce naiba să-i zic? mă scremeam, vroian’ să renunț, da’ n-am bătut degeaba drumu’, merg pân’ la capăt. am umplut camera, petale, bilețele, balonașe, habar n-am, buget minuscul, oricum. an’ dat semnalu’ c-an’ terminat, ș-am ieșit prin agronomie, rupt în gură, înghețat, să fiu aproape-n caz de ceva. n-a durat prea mult până ceva. mi-a scris șocată, dată peste cap. și nu-n sensu’ bun, hăhă. deloc. da, putem să ne vedem, a zis, da’ la vedere mi-a citit rânduiala și mi-a-mplântat paru’-n inimă. 

mesaju’ era clar. nu că prima dată cân’ o implorasem în genunchi, în hohote, nu fusese la fel de clar, hăhăhă. trei ani pe apa sâmbetei, swipe left la aproape toate gagicile care umblau după mine, degeaba. aia e, chiar aveam nevoie de eliberare, mersi pentru tot, buh bye.

mi-an’ tras cu greu osemintele până-n stație, să merg la gară. autobuzu-n haltă, da’ n-an’ găsit casă de bilete. în mașină țac!, control. ce cauți, bă, tu, de la covasna, aici? da’ ce treabă ai matale? uite unde era casa de bilete, fix după colț. de un’ să știu io, de ce n-ați pus și stația fix după colț? și… ai ceva bani? știi c-amenda-i cinzeci… căcat, mai aveam vreo șaptezej de lei, cât să mă-ntorc la cluj. nuj, dom’le, de un’ să știu? dacă nu ne dai, te ducem la poliție. paștele mă-sii, le-an’ dat, csf. și uite-așa ajunsesem la kelso, nu mai vorbisem cu el de la bac. 

în fine. proprietara era internată undeva, copiii prin străinătate, femeia care se-ocupa, ceva pilă de-a lu’ mamă-sa, i-l închiria destul de ieftin, vreo douăsut€, da’ nu făcea nici atâta. 

etaju’ cinci jumate, bloc ciudat. unele locuințe erau la nivelu’ liftului, altele, ca asta, mai sus/jos cu juma’ de etaj, lângă niște geamuri mari care dădeau spre căminului, nuj la ce s-au gândit arhitecții, poate-așa economiseau, da’ ăia de la pizza nu-nțelegeau niciodată ce tre’ să facă, rușine, arhitecți. io cân’ veneam acas’ urcan’ cu liftu’ la șase și coboran’ juma’ de etaj; cân’ plecam, coboran’ direct la cinci, creier, hăhă. 

din holu’ de intrare, cu niște cămăruțe de depozitare, se putea intra-n bucătărie sau living, noua mea cameră. da’ ușa la living era blocată, așa că to’ traficu’ era dirijat în bucătăria zestrea lu’ mama, numa’ frigideru’ cu magneți phd era din epoca noastră, restu’ era-ncremenit în anii șaizeci, p-acolo. 

din bucătărie se intra-n alt holceag, din care intrai în baia cu cadă și bideu, beton cu mozaic pe jos, totu’ sărit, crăpat, rupt; livingu’ era văruit în praf, cu parchetu’ ros care scârțâia sub greutatea unui pian imens de concert, steinway & sons, probabil ar fi făcut mai mult decât toată casa dacă n-ar fi urlat de durere. sau era steingraeber & söhne? parc-avea scris pe el mare bayreuth sau ceva… mă rog, îi crăpase pielea și nij mațele nu-i stăteau prea bine. așa erau și dulapurile cu vitrine duble, pline cu lucruri nedorite, veselă, maculatură, lucru manual, și canapeaua cu tapițerie florală. mă sințeam în visu’ distrus al unei tinere burgheze redusă de comuniști la două camere ș-un balcon, selling pointu’ dinspre curte și bulevard, de unde băgan’ câte-o berică sub mângâierea sângerie a apusului. 

cealaltă cameră era dormitoru’ c-un dulap ș-o canapea din aia cu comodă-n care ascunzi lenjeria, unde kelso avea și singuru’ televizor din casă, cine dracu’ se mai uita la televizor?! 

în fine, aranjamentu’ era temporar, kelso terminase și el facultatea, nu era hotărât pe mai departe, îi convenea să plătească altcineva chiria, cât se dumirea. până una alta, îi cedase camera lu’ dedi, da’ intra ș-ăsta-n vacanță, numa’ bine, fatză, proaspăt cămătar la provident, în dormitor, că-l dădeau vara afară din cămin, io-n living, whatever, ihaaaa.