capitolu’ 13

singura constantă din viața mea era munca. și singura constantă de cân’ munceam în presă erau concedierile, salariile-ntârziate. din ce-n ce-n ce… cum dracu’ să-n’ dau demisia?! n-aveam niciun an în jobu’ ăsta. csf, aștept să mă dea ș-ăștia afară? 

c-așa se-mpuțise treaba și-n radio. și, ca de-obicei, victimele erau fraierii de prin redacție, nu șefuții care mâncau mulți bani degeaba. cân’ am auzit ștefane, să vii un pic la mine, m-am prins care-i treaba. ni’ n-an’ crâcnit cân’ mi-a zis regula cu ultimu’ venit, primu’ plecat. hmm, păi… tehnic, au mai plecat ș-alții. dintre bursieri, numa’ io mai eram în redacție, hagi mă părăsise pentru antene, da’ mie mi-era scârbă de televiziuni, nu-n’ plăcea genu’ ăla de muncă. și, apropo… tu ai venit ultimu’, nu? că io aveam un an și ceva-n radio ș-ăsta numa’ câteva luni, hahaha. dacă era de economii, șerifu’ ăsta nou avea cel mai mare salariu, cel mai mic randament… ce să discutăm cu el? era un noname de pe la mediafax, ni’ nu mai știu cum îl chema, îl recomanda că era ceva fin cu-alde… săftoiu? stătea toată ziua cu picioarele-mpletite pe masă, aștepta să intre jurnalu’ de seară și cân’ anunța digeiu’ știrile se ridica și pleca.

măăă rog, oricum nu-n’ găseam io locu’-n radio. sințean' că-s o resursă irosită, că irosesc resurse, nu m-a șocat vestea. chiar am primit-o firesc, cât putea să meargă ulcioru’ la apă?! habar n-avean’ ce căcat fac mai departe, da’ aia e, am douășdoi de ani, fără copii, rate, mă descurc. 

când eram mai dezumflat a apărut tedi, că ce planuri am? trimite un sivi aici, fac ăștia nujce proiect fain onlain, pun și eu o vorbă, mi-a făcut cu ochiu’. ok…

încă mai vorbeam cu emery, îi explicam starea presei, de contractele noastre freelance, dda-urile cu care ne-au țepuit cu anii, și pe noi, și fiscu’. muncești patruj de ore pe săptămână la sediul lor, cu aparatura lor, și iei aceiași bani în fiecare lună, ca și cum ai fi angajat, îi ziceam. numa’ că n-ai nicio protecție, cotizațiile-s minime și-ți cedezi toate drepturile. ah, și te pot concedia când vor ei, hăhăhă.

da’ măcar viața la ziar era mai animată, media de vârstă era mai jos, caterinca nu se-oprea niciodată. nij spartu’ de semințe. era sfânt, jumătățile de coajă se despărțeau pe veci mai repede decâ’ putea tasta oricare prin redacție, mai ales pe rândurile cu colegii de la cultură. un detaliu amuzant la-nceput, da’ care devenise destul de agasant, chiar și pentru un consumator avid de semințe, ca mine. mna, nuj dacă era un soi de bucurie c-aven’ joburi când atâția mai buni n-au, că facen’ chestii noi când alții-s dați afară, da’ era ceva cu atmosfera aia care semăna cu entuziasmu’.

mă rog, segregarea era cât se poate de clară… printu’-n capătu’ celălalt al etajului, recepția la lifturi, apoi onlainu’, adică noi, ca un fel de tampon între print și dtp, nu prea ne intersectam cu ziaru’, ’n-afar’ de fumat și ședințele de redacție la care participan’ și io uneori, prin rotație. spațiu’ ăla mi se părea fascinant, complet diferit, bisericuțe, departamente cu câteva birouri, câte-un kink, mai multe redacții-ntr-una, ca o matrioșcă, nu mai fusesem niciodată-ntr-o redacție de cotidian național, nu prinsesen’ zilele bune. mă rog, mai tot timpu’ sufla vântu’ p-acolo, oamenii erau pe teren, că ce jurnalist stă-n redacție? adică se trezeau cân’ aveau chef și veneau dup-amiază sau seara pân’ la birou să bea niște cafele, așa-mi imaginam, în timp ce io stau ca prostu’ zece ore pe scaun, fmm. în fine.

redacția noastră era un open space, da’ numa’ jumate era onlainu’, cealaltă jumate nujce suplimente. suspectam că locu’ fusese doar un hol mare în care-au aruncat birourile de căcat și scaunele defecte în drum spre secretariat și dtp, tehnicienii din fund care dădeau forma finală informațiilor, le-așezau în pagină, fundu’ casetei redacționale era și fundu’ fizic al acestui cul de sac jurnalistic. ‘nea matei, secretaru’ de redacție, corectura pentru ziar, că la onlain nu ne corecta nij dreacu’, redusă ș-aia la doamna dani. dani belea, așa o chema, haha, o băgaseră și la produs horoscop video, una dintre pasiunile ei. o doamnă adorabilă, da’ care fuma cele mai împuțite țigări. și era concurență mare la-mpuțeală, mai duhănea și câmpeanu niște nenorociri de făceam apoplexie cân’ intram în bucătărie. 

încă se fuma-n interior. de-obicei, pe scara de evacuare, numa’ să nu ne lăsăm scrumierele improvizate peste tot. chiar și-n bucătărie, că nu era acolo pentru mâncare, hahaha. bn, pe mine nu mă deranja să mânc din scrumieră, în timp ce fati-și fuma bârfele cu macovei sau vreo altă prietenă băsistă, c-ăia numa’ cu rl mai vorbeau. 

printu’ avea to’ felu’ de personaje excentrice despre care-aș fi zis că nu există, haha, păreau niște caricaturi, un anacronism croșetat cu principii bătrânești, da’ oarecum sănătoase. majoritatea, cel puțin. bn, nij redacția onlain nu era mai prejos la capitolu’ caricaturi, zijcă ne-adunaseră de pe jos, care mai de care. mostly copii fără experiență, plus ce-au mai cules de pe la suplimentele și revistele trustului, câte-un dezertor de pe la gându’, jurnalu’. 

plutea ceva-n aer, da’ nu mă gândean’ că era prima ș-ultima dată cân’ văd atâția oameni cu ștaif într-o redacție. atâția oameni, de altfel. ondine, lupu, bejan, tocilescu, mihu, pocotilă, ciupercă, befu, lăcătuș, bojin, chiruță, lotso, laura, chiar și schiop, plm, toate generațiile de jurnaliști cu care-aș fi putut să mă-ntâlnesc. da’-n-afar’ de tocilescu, care lansase copia aia de james, getting away with simona ionescu, numele nu-n’ ziceau nimic.

ce să mă plâng? însăși mâna norocului mă băgase-n redacția asta. un ziar quality, printre ultimele, nu se-aruncau ca toz’ milogii-n goana după clicuri, titluri all caps, totu’ ieșit din comun de exclusiv, ca gându’, senzațional ca evenimentu’, nu. ziaru’ toma-și făcuse rebranding, suted€mii băgați în plină criză într-un design plictisitor, nujce consultant șmecher îi învățase ce și cum se-aruncă banii, le-au tras un sait de căcat, ni’ n-arăta a douămiizece. da’ era cel mai ziar, nu? sau ăsta era obiectivu’. teoretic.