capitolu’ 14

ligamentu’ a pușcat fix cân’ m-a pus pe liber șefa, vreo trei luni an’ rezistat cu mamele pe cap. ieșisem și io la un fotbal cu băieții, dup-o sută de ani, la caragiale, da’ ni’ n-am pus picioru’ pe minge, c-a sărit cuiu’, an’ căzut preventiv, nujce reflex am avut să nu calc pe el, m-an’ târât direct pe bancă, știan’ că-i rupt, soto. 

ultima oară-l bulisem nasol la bansko. în prima zi. am urcat cu telescaunu’ pe la douămiișasesute, sau cât dracu’, în vârfu’ muntelui. am împins tare din bețe, să-mi iau elan, da’ dup’-o sută de metri genunchiu’ a luat-o-n altă direcție, an’ căzut lat, aaaaa. era rău, abia călcam, nu puteam să mai urc spre telescaun, n-avean’ cum să mă sui. m-an’ târșâit pân-an’ dat de niște băieți c-un snowmobil, salvamont sau plm, da’ cică stau în picioare, nu-s urgență. păi, stau într-un singur picior, alo?!, da’ dispăruseră deja. 

vreo doi kilometri m-an’ dat de-a dura pe toate ravenele și hârtoapele, pân-am ajuns la un restaurant. de-acolo an’ reușit să mă sui în nenorocitu’ de scaun și să cobor la baza muntelui, bine c-aveam pass pentru to’ weekendu’, mersi groupon. aia e, an’ stat la spa cu genunchiu’ umflat, nuj dacă făcea bine toată căldura aia, da’ pân-am plecat abia dacă se mai cunoștea, chit că mă durea de mă căcam pe mine. mă duc la doctor, i-am promis uanei, da, da, sigur. 

asta era… prin februarie, așa. da’-n loc să merg la spital, m-an’ luat cu treabă, lălăială, revoluție-n siria, dezazstru’ la fukushima, n-avean’ timp. deși situația era critică. de câte ori mă ridican’ din pat, de pe scaun, genunchiu’ o lua-n altă direcție, se bloca, sărea-n mers, în stat. îi învățasem schepsisurile, din două, trei mișcări, o sucitură, o-nvârtită, îl punean’ la loc și-n’ vedean’ de viață, corpu’ era așa obișnuit că ni’ nu mai semnala inflamația, durerea dispărea-n câteva minute, n-apuca să se umfle, tăt normal. cum să fie normal să-mi atârne picioru’-ntr-o ață?! 

tot prin uana am ajuns la filipescu, profesionist desăvârșit, opera cu succes vedete, fotbaliști, așa că i-an’ suportat mai ușor aroganțele de șpăgar infect, cân’ mi-a zis, cu zâmbetu’ pe buze, că nu-i problemă dacă nu vreau să mă programez acuma, era noiembrie, da’ el pleacă-n tailanda și mai operează din februarie-ncolo. pân’ la urmă, nici nu-i musai operația, se poate trăi și fără ligament, da’ dacă vrei să mai scoți și tu o fată la dans…

adevăru’ e că m-a sărit rându’ cu mare viteză, o, sunteți ziarist, crecă simțea de la distanță mirosu’ de fraier. vino mâine la prânz să te consult, a zis. la prânz, to’ holu’ aștepta după el, da’ m-a luat imediat în primire, m-a palpat puțin, a sucit, a tras, da, clar, e ruptură totală de ligament încrucișat anterior, nouăjnouă la sută, mai mult ca sigur și ruptură de menisc, ar trebui să punem un ligament nou, nu-i nicio problemă, fac asta-n fiecare zi, n-a durat mai mult de treij de secunde consultația. uite, pot să-ți fac remene aici, să confirmăm, să nu deschidem degeaba genunchiu’, da’ nu se știe când, poa’ să dureze și câteva săptămâni, chiar mai mult. sau poți să te duci acuma la clinica asta de pe ritmului, le zici că te-am trimis io, și-ți fac pe loc, da’ o să te coste. tu faci cum crezi… mă durea de mă căcam pe mine, abia-n’ târam picioru’, mă duc la clinică, vă dați seama. 

mi-a scris ăsta trimitere, săgeată m-an’ dus, țac!, cinsute, mda, ruptură de ligament încrucișat anterior și ruptură de menisc, a zis femeia, zijcă se vorbiseră. mă-ntorc io cu imaginea la sfântu’ filipescu. de data asta, mă invită-n cabinet, scoate o agendă și zice ultima dată liberă e doișpe decembrie, apoi nujcât februarie. pfff, ce căcat să fac până-n februarie?! mm… bine, băgați-mă pe doișpe. 

toată treaba nu-i mare chestie, s-a apucat iar să-mi explice, îți iau un tendon, îl sucesc așa, îl fixez în os cu niște șuruburi. uite, mi-a arătat în catalog, ai două variante, astea de titan sunt șaptesute, decontate, s-a uitat lung la mine. da’ dup-aia tre’ să ți le scot, deci minim încă o intervenție. dă el niște pagini p-acolo… sau sunt ș-astea resorbabile. astea costă douămii, da’ nu mai tre’ să facem nimic, că se fac os, ai rezolvat șmecheria. doar că astea… nu mai sunt decontate. astea-s americane, am exclusivitate, numa’ mie mi le aduc în românia. 

pana mea, pentru omietreisute ron n-are sens să mă zgârcesc, m-an’ gândit, chit că-s ultimii mei bani, dă-i dracu’. să-mi zici acuma pe care le vrei, că tre’ să le comand și durează. da, da, comandați-le p-alea de douămii, vă dați seama. perfect, hai, ne vedem pe doișpe, te caută colegii mei la telefon, pa. 

plec io încântat, ce simplu a fost, an’ scăpat ieftin, țaca, paca, o sun pe mama să-i comunic datele, da’ ea de colo douămii de euro. poftim? douămii de euro, mă, copile, cum să fie douămii ron o operație, hahahah, habar n-ai pe ce lume trăiești. ți-a zis el lei? nu mi-a zis, și nici io n-am întrebat. păi, îți zic eu sigur că-s euro, nu se discută chestii din astea-n lei, doar sunt cadru medical. 

iiiiiii, ce m-a ars ghiolbanu’, m-a prins bozgoru’ prost de la țară și mi-a dat-o bine, m-an’ gândit. pff… hai că-l sun să nu-mi comande. păi, de ce să nu ți le comande? să le comande, că ne descurcăm noi cumva. cum naiba ne descurcăm, că salariu’ ei era mai mic ca al meu, io nici nu mai aveam… și dacă puneam amândoi bani, n-aveam nici jumate din sumă. da’ maică-mea preluase controlu’, gata. mă sințeam ușurat, da’ și nasol c-am pus-o-n situația asta, cât de naiv să fiu?! nu eram în stare să iau nicio decizie ca lumea, nu pricepeam nimic din lume.