capitolu’ 15

m-am opintit și io cu cârja pe scările alea spiralate. eram mai timid decât onlain, da’ era ușor, mă recunoștea lumea. ce ciudat. doar pentru că postan’ chestii pe net? bine, părea și că răbufnirea mea a atins câteva spirite. da’ era ceva nou… plm, lucrurile convergeau către revolta asta, pân-atunci tăcută. și confesiunea mea nu făcea decât să ilustreze corupția pe care-o intuiau mulți, să dea glas unei experiențe care se to’ repeta, de-atâta timp, de-atâtea ori, în mai toate redacțiile. da’ cin’ te mai angajează dacă ieși în public? mai bine-ți vezi de treabă, săz’ plătești chiria, rata…

lotso agățase locu’ pe harta hedonismului ziaristic c-un crăciun ș-un revelion al jurnalistului. nu că reporterii ar fi avut nevoie de sărbători ca pretext de bețivăneală, fiestele se legau oricând exista suficient alcool, orice seară era o petrecere care-aștepta să se-ntâmple. din toată bețivăneala, postase numa’ o poză c-o masă goală, cică trebuia să fie un chef al jurnaliștilor, da’ n-a venit nimeni, că nu mai există presă, presa a murit. ahahahah! foarte bun, bravo. știa s-ațâțe.

și barca de salvare se umplea-n fiecare zi cu prieteni, colegi care-au cedat presiunii corporatiste, jurnaliste deznădăjduite, viitori jurnaliști deprimați, și cine se mai nimerea să treacă prin fața blocului, hahaha, arca lui lotso. 

mă suprindea preocuparea asta nouă pentru jurnalism. credean’ că nu-i păsa nimănui, da’ o mână, două de oameni se-adunau aproape zilnic să discute starea presei. bine, lotso era și omu’ momentului. relaxat, își sorbea laudele din toate părțile, chiar dacă muile curgeau în surdină… îl luaseră la șuturi protestatarii, jandarmii, trolii, presa, toată țara-l căuta să-i ceară socoteală, să-l înjure, zijcă el era problema. bn, părea că-i place, că știe ce face. poate era doar hay de la atenție. 

că nu-i jurnalism ce-a făcut. da’ ce căcat e și jurnalismu’ ăsta? era printre preocupările lui preferate. provoca discuții doar ca să demonstreze că ideile-nvechite despre presă nu-s bătute în cuie, că sten’ liberi să facen’ ce jurnalism vrem. nu, că sten’ responsabili să decidem ce-i jurnalismu’-n contextu’ nostru particular, să-l modelăm. de ce să fim apanaju’ politicii, gata cu echidistanța asta falsă, cu copiatu’ de reguli și slogane americane, gata cu-nchinatu’ la idoli, dă-i în plm de guriști care s-au nimerit prin redacții după nouăzeci ș-acuma o sug expert despre orice, ctp, plm, fmm. 

sințean’ că răzvrătirea mea și-a-ntâlnit cauza. sau măcar o cauză apropiată de sufletu’ meu dezorientat. că po’ să particip la schimbarea pe care-o aștepta toată lumea. dracu’ știe ce schimbam, da’ era incitant să fiu în colcăială. 

ș-anxioșant. cun’ dracu’ trăiesc? scriu pe blog și mă rog să devin viral? lotso a fost pe fază, a avut și noroc, da’ cum faci asta alalalalaong? banii din asigurare n-o să țină… ar fi bun un mecena, cineva corect, un ziar dispus să ne publice orice. pl, ziarele-s pa, ia-ți adio! 

măcar avean’ ceva concret de făcut. lotso transformase o idee de la atelieru’ de jurnalism rătăcitor într-o campanie. vindem șoc ieftin, la fel ca presa română. o formă modernă, comprimată, instantă de jurnalism la purtător, mini pancarte de protest. mărțișoare. 

careva s-apuca să mâzgăleazcă un biblioraft roșu cu pastă corectoare. hai să le tăiem. la-nceputu’ serii câte doi, trei, pân’ la miezu’ nopții, câte-o duzină, clacă. ba venea lili, ba apăreau riri, emil, andreea, tibrian, toea, ba trecea pupilă cu olaf suri kefir, salvat din ceva laborator, crecă el a inspirat denumirea de jurnalism șobolănesc; nu se repetau mereu aceleași fețe, deși erau câteva recurente. fiecare povestea câte ceva, mai adăugam un nume la lista de ziarșiti pentru insurecție pe care să-i urmărească lumea, în loc să citească minciunile din ziare. 

papetăriile din centru ne cam falimentau, așa c-am ajuns în dragonu’, an’ burdușit ghiozdanele cu ace de siguranță, lipici, fundițe, mâncare chinezească. avean’ ș-un flipchart cu modele pentru producția de masă, dumele cu fidbec pozitiv erau replicate pe mai multe bibliorafturi. ca-n viața reală, brechiniuzu’, șocu’, senzaționalu’ dominau lupta pentru atenția spectatorilor. s-a bășit băsiescu? brechiniuz. s-a luat curentu’? brechiniuz. a picat guvernu’? brechiniuz. ninge? brechiniuz. orice era fucking brechiniuz, chiar și mărțișoru’. 

lucru’ manual m-ajuta să nu clachez în fața frigului, a spaimei c-o să merg după thomas la spălat vase-n londra dacă nu găsesc dracu’ ceva de muncă asap. ce să muncesc, că toate publicațiile dădeau câteva zeci de lei pe-un articol, căcat, muncesc pe țigări? măcar așa mă suportam mai ușor la finalu’ zilei, n-an’ stat degeaba nici azi. 

nuj care-a zis să ne-nscriem la târgu’ de la mțr. bahahaha, an’ crezut că-i o glumă până lotso a urlat că ne-au acceptat, haha, hahahaha. a… serios? veneau acolo meșteșugari din toată țara, chiar știau ce fac. da’ căcat, pân’ la urmă-s mărțișoare, nu leacu’ pentru cancer. ș-avean’ cerere, că lotso posta manufacturile, lumea era-ncântată, comanda, venea s-ajute, în câteva săptămâni am umplut casa cu sute de vestitoare ale primăverii. 

a colat ăsta o pancartă mare… jurnaliștii nasc mărțișoare vii și ne-an’ dus la mțr cu skoda alor lui, plină cu gunoaie găsite prin casă, cutii și cutiuțe-n care-am așezat frumos tot nonsensu’ produs în nopțile alea. până și standu’ nostru arăta ca o glumă, în ton cu mărțișoarele, cu starea presei, cu-ntreaga mea existență. nedormiți, mahmuri de la băutură proastă și superglu, amprentele paralizate într-un strat gros de-n’ dădea sângele cân’ mă scobeam în nas. 

da’ lumea râdea amar pe fb și venea să cumpere, ocazie cu care le mai povestean’ căcaturi din presă, nu se mai poate, e musai să facem altceva, chiar și mărțișoare. cinci lei se făceau cinzeci, că nu lua nimeni un mărțișor, iuhu, primii bani din jurnalism independent. 

campania de gerilă funcționa, haipu’ onlain se transforma-n $$$, nu-nghețan’ degeaba. cine n-ajungea la târg, venea seara la casă, lua cu plasa, își făcea singur. fiecare mărțișor afișat cu mândrie-n piept era un vehicul de marcheting, moaaamă, haha, l-au făcut prăjiții ăștia, țac, un tag la casă aducea oameni noi, atrași de quirku’ neașteptat, de mișcarea asta incertă, da’ care se simțea spre-nainte, mai mare, se simțea bine. sigur era ceva mai bine. 

presa a murit. trăiască jurnalismu’!