capitolu’ 17

prima bombă am dat-o cu bentița, acest simbol al luptei imaginare pe care românii-mpresurați o duceau, peste secole, cu asupritorii maghiari, o luptă care mai exista numa’-n capu’ câtorva decererbrați, da’ care to’ reușea… ha, reușește cum, necum să pună gaz pe focu’ românismului verde la sărbătorile importante, de-obicei, pe cinșpe martie sau întâi decembrie. 

scrisesem toată noaptea la articol, bos, știe că ești jurnalist? ai menționat? da, frate, i-an’ zis. atunci n-ai treabă, hai să-l dăm, știa cu cine vorbește, a zis lotso. nuj dacă era așa simplă treaba, da’ eram furios, așa că l-am dat la prima oră. plm, de câte ori n-am fost cel mai prost din curtea școlii, incapabil să mă apăr, să răspund, să am o replică? 

mi se părea un titlu bun, mai ales că mergeam pe linia etniei, ce-nseamnă să fii ungur într-o clasă de români, într-un oraș maghiar, ce-nseamnă să fii român, într-o școală de unguri, într-un oraș maghiar, eram toate astea-n același timp. atingeam și ce-nseamnă să fii român dintr-un cartier segregat de români într-o școală maghiară, ca fetița cu bentița.

nu era chiar o fetiță, avea șaișpe ani, da’ suna mai bine la tv decât o adolescentă exaltată care-și provoacă colegii de ziua maghiarilor de pretutindeni, că-n orice altă zi nu putea să defileze cu cocarda prin liceu, și dup-aia să se victimizeze că școala n-o lasă cu tricoloru’, cenzură, ură față de români, huăăăă! mamă, ce draci aveam. 

internetu’ era deja razna, da’ a-nnebunit și mai rău, uite, cineva de-acolo care știe cum stă treaba, ha. românii din covasna-n’ săreau în cap, inboxu’ plin de carne, te-ai băgat ca musca, bine că te-ai trezit fix tu să comentezi, sunt foarte dezamăgit, ștef, nu m-așteptam să le iei partea, ce parte, bro, despre ce vorbești? ai dormit la noi în casă, te-am tratat ca pe-un frate. și ce? dac-an’ dormit la tine acu’ cinșpe ani, n-am voie să zic ce cred? 

era un fel de bătălie neașteptată între mine și fetiță, care-i deraia, un pic, agenda. mă blocase, între timp, pe toate canalele, da’ apărea seara la antena și zicea-n continuare verzi ș-uscate, ba ea, ba avocatu’, bâcu’ de bucălaie, care ne punea-n gimnaziu să stăm toată ora-n picioare, aplecați, degetele de la mâini s-atingă degetele de la picioare, doamne ferește să-ndoi genunchii, să te miști, ‘tuzgura mă-tii, pe bune?

acuma terorizau împreună la televizor toată școala, tot orașu’, degeaba mă rugan’ de profi să vorbească. unu mi-a mulțumit, totuși, c-an’ scris, nimeni n-are curaj să vorbească, așteptăm să treacă, să ne reluăm viața. mda, focusu’ tuturor era să nu cumva să mai deranjeze vreo pornire extremistă românească. 

prin oraș nu multă lume-n’ lega fața cu numele, cine dracu’-i ștefan? da’ to’ s-au uitat câțiva urât la mine, cine vroia, afla, a, bozgoru’ ăla, fută-i niamu’-n cur. mama nu vroia să mă supere, da’ și pe ea o boscorodiseră colege, chiar așa, șefa, biata fată, nu-nțelegeți ce-nseamnă să fii român în orașu’ ăsta… de parcă mama nu era tot româncă, bașca și venetică, de-a nimănui. 

m-an’ simțit prost. crecă d-aia-i mort jurnalismu’ local. cân’ deranjezi pe cineva cu susținere-n oraș, e greu să mai deschizi vreo ușă. plus c-o sug fără vină și părinți, frați, prieteni, oricine te-a frecventat la un moment dat poate fi boscorodit fără vină. clar n-aș fi fost un jurnalist local bun, ori ziceam și toată lumea avea de tras, ori tăceam. m-aș fi lăsat repede, cât s-o duci așa?

atmosfera era cam crengi, unii umblau înfășurați în steaguri, plin de miliție, mai și ningea. o gagică mi-a bătut obrazu’ din mașină, da’ cân’ m-am întâlnit cu ea mai târziu a zis că m-a confundat, hahaha, ok. în tel, ioana mă to’ tufea să cumpăr pâini în română pentru vice, ca să nu trebuiască s-o facă alții, nu-nțelegea de ce nu vreau, pe bune, ai trei ani? bici, în primu’ rând că nu scriu nimic pentru cinzej de lei. da’ așa ceva n-aș scrie pentru niciun ban. și nu, nu scriu niciun articol cu bentița pentru o sută de lei, wtf?! eran’ terminat psihic de la amenințări, de la toate mesajele și postările care-n’ ziceau că interviu’-i fals, de la toți șantajiștii emoționali, c-am uitat de unde-an’ plecat, nu-mi știu locu’, plm, aveau dreptate, uitasem câtă prostie există și cum poa’ să dea p-afară, dădean’ cu bere, cu pălincă și to’ nu mergea să scriu, deprisneac rău, m-an’ holbat la pereți ș-an’ plâns șaișpe ore pân-an’ leșinat pe la șase dimineața.

cân’ m-an’ trezit, lotso dăduse foc la combinația cu berile. insistase să dea poza cu mortu’ pe care-nvăța riri la nujce curs, ș-ăia au anulat contractu’ că se ofuscaseră unii prin comentarii, cum să-și asocieze imaginea cu asemenea vizualuri, d-astea… lumea vorbea despre cenzură și teribilism, despre curaj și adevăr, da’ n-aveam energie și de tâmpenia aia. pân’ la urmă i-an’ ținu’ cu toții spatele, csf? fuck grolș. 

oricum era de neam prost să luăm bani de la un brand, chit că ne umflase cu bere tot anu’, chit c-an’ fost la patru stele-n amsterdam, campionatu’ mondial de desfăcut bere, hahaha. bn, la fața locului am aflat că n-aveam vârsta legală, mi-an’ rupt degeaba degetele la antrenamente. da’ m-an’ distrat, oricum, an’ spart toți banii pe mako haze, m-amuza că există iarbă cu numele meu. și era buuuună rău. cât mă pricepeam io la iarbă, adică deloc. prima dată cân’ fumasem la casă eran’ convins că lotso și gagica cu care vorbea plănuiesc să m-omoare. am ascuns toate catărele, cuțitele, foarfecii pe care i-an’ găsit, fmm de mărțișoare, m-an’ refugiat în camera de citit, ș-an’ reușit să mă calmez, s-adorm. da’ m-an’ trezit îngrozit! căcat pe mine! îmi ardea fundu’, sințeam fierbințeala cum curge, se prelinge, încet și sigur, pe toate hainele, pe pat, nu putean’ să-mi controlez sfincteru’, așa că m-an’ dezbrăcat în curu’ gol, acuma-n ce căcat mă schimb, doamne, dumnezeule?! da’ nu era nimic acolo, chiar dacă mai aveam dubii, am verificat de mai multe ori. m-am îmbrăcat la loc cu hainele pline de căcat imaginar ș-am adormit epuizat.