capitolu’ 18

câteva săptămâni l-an’căutat din inerție pe dumnezeu cu seba, vroia să bifeze toate cultele, crecă era panicat că-și pierde credința, căuta consolare că n-o să ardă-n iad dacă se leapădă de domnu’. nu mă pasiona subiectu’, aveam alți demoni. fiecare-și decanta obsesiile cum știa mai bine, în funcție de spaimele care nu ne lăsau să dormim, mirările care nășteau mai multe întrebări.

io eram destul de sigur că-s la un pas de stradă. într-un fel, chiar eram, cel puțin în capu’ meu. ce mă-mpiedica să devin unu’ din miile de boschetari din capitală? s-o iau razna și să mă pierd prin canale? să devin o sperietoare pentru cetățenii cumsecuvine ai magnificului oraș?

ce dracu’-nseamnă să n-ai casă? nici în cele mai negre scenarii nu mă gândisem, pân-atunci. chestionan’ tot ce mi se părea firesc, un acoperiș, o ușă, un pat, siguranța zilei de mâine. mi-era groază să n-am un’ să dorm, și sărăkia de la casă-mi întreținea spaima. deși nu fusese vreodată să nu găsesc un pat, o canapea undeva. mereu găseam rude, prieteni care să ne facă un plin, măcar la burți. să nu mai zic de țigări și marihoana… 

da’ dac-o dau în bară ș-ajung pe drumuri? dacă rămân ciung de tot? ce mă-mpiedică să-ngroș rându’ de cerșetori de la ok? nu erau întrebări raționale, aveam atâtea plase de siguranță. da’ creieru’ meu nu-nceta să mă provoace cu experimentu’ ăsta înfiorător. cân’ ieșeam din scară dădean’ de-o duzină de experți cu doctorate-n viața pe stradă, traian, mutu’ de pe maidanu’ de la colț, femeia care stătea la ieșirea din magazin, parcagii, ilegaliștii din casa de lângă eicibio, strada noastră era-nțesată de specialiști în supraviețuire. mă-nspăimântau, parcă cine știe ce puteau să-mi facă. mă-nspăimântau poveștile lor, mă-nspăimânta ideea. da’-i și admiram, cumva. că supraviețuiesc, orice ar fi. io ce căcat m-aș face? aș trăi? 

aveam un carnețel cu povestioare, frânturi aiurea. eran’ șocat câți avuseseră casă. ce confirmare mai bună c-aș putea să fiu și io acolo? oricând. oameni cu carieră, ca domnu’ de la televiziune, fan kurosawa, care mi-a dat o biblie de buzunar, bucuros că l-am crezut c-a fost și el om, cândva, că nu-i doar o-ncrengătură de ițe jegoșite de duhoarea orașului. da’ mi-era greu să-nțeleg cu-adevărat viața cuiva de pe stradă… încă nu dormisem de nevoie pe-o bancă, într-o scară, ca drogații de care mă-mpiedicam uneori pe trepte, până-și făcea cineva curaj să-i dea afară sau să sune poliția. mare curaj… cum s-o duci așa zi de zi, noapte de noapte? poți să rămâi lucid? echilibrat? funcțional? cân’ stai mereu cu groaza c-o să te-atace cineva să-ți ia nimicu’? că po’ să mori de frig? că nu știi ce-i mâine, dacă mânci, dacă te speli, te caci, pana mea. 

fiecare chestiuță care azi ți se pare firească mai rupe un pic din umanitate cân’ dispare, erodează decența, stima de sine. cum să mergi așa la un interviu? nedormit, nemâncat, nespălat. nij la cărat saci nu te bagă-n seamă. nici tu nu te mai iei în serios. 

pfff, numa’ gându’ să n-am o cheie cu care să-mi zăvoresc siguranța, apă cu care să-mi spăl oboseala, să-n’ hidratez pielea sufocată de prafu’ excesiv… pe stradă ești singur, nu te apără nimeni, nimic. siguranță și-ncredere au numa’ ăia care plătesc taxe de protecție, pentru restu’, panică și-ndoială, pumni și picioare cu care vindecăm nebunia, la muncă, băăă, scursură, cin’ te pune să dai banii pe legale, cin’ te pune să bei, sigur ai făcut tu ceva de nu te-a iubit mă-ta, tac-tu, nevastă-ta, frac-tu, nu te lăsau ei degeaba pe stradă.

 o noapte-ntr-un adăpost însemna pentru unii să-și piardă bunurile, locu’-n care munceau, conflicte pentru mai nimic. ce sens avea să-și care oasele pân’ la mama dracu’, dați afar’ la prima oră, să n-aibă cu ce să se-ntoarcă? uneori îi duceau ăia de la locală. da’ nu la adăpost… îi aruncau pe vreun câmp spre cernica sau ciorogârla sau voluntari, ca pe niște câini nevruți, moloz. așa se rezolvă problema, soluția magică aplicată de la baia mare la constanța, ia săracii, preferabil romi, și mătură-i mai încolo, mai încolo, mai încolo, să-și facă îmbogățiții blocuri, cum s-au descurcat pân-acuma, s-or descurca și de-acu’. dacă nu mor. treaba lor… cine știe câți dintre oamenii străzii au fost evacuați cândva să facă loc unui teren viran, unei clădiri inutile, unui bloc care mai ia puțin din viața comunității?!

multe le-am aflat de la cristina. în’ zicea nenea, ca un copil de grădiniță, deși era mai mare ca mine. ce nenea, bre?! i-a luat ceva să schimbe placa cu mine. crecă-nvățase subordonarea asta-n fața oricui putea să-i aducă un mic beneficiu material, ca ațâția oameni care-s dependenți de stăpân, patron, coconaș, omu’ curat, alb și strălucitor c-un gram de salvare. am jucat într-un film, a zis, haha, ce vrăjeală, daaa, la victoriei, cu copiii de-acolo. da, frate, chiar exista. bunicel, chiar. cum îi zice… underground ceva… children. children underground. copii cerșetori, aurolac și violență. unii muriseră. cei mai mulți erau prin canale. câțiva au scăpat. cristina o mai ducea, da’ to’ mai rău, chiar dacă rula mai mult ca mine, două, trei bețe pe zi, clar nu banii erau problema. da’ oricât avea, orice avea, nu știa csf, nu era echipată, dădea totu’ pe legale cu bărba’-su. ș-aveau și ei copiii lor prin centre, repetau propriu’ ciclu tragic. da’ ce să facă, cum să-i crească? nij vizitele nu-i prea ajutau, în puținele dăți când primeau voie. 

statu’, asociațiile, făceau mai nimic, pomeni de mentenanță. o masă caldă, un sac de dormit, un consult medical, o noapte la căldură, plasturi peste cangrena asta socială. bine, da’ cum poa’ să iasă oamenii ăștia de-acolo, dacă nu-s în finlanda? să se mute din coșmelia de cartoane-n blocu’ nou răsărit pe terenu’ pe care locuiau? ni’ nu se puteau apropia. în ce lume tâmpită te mulțumești c-o cutie? c-o boxă? cu zece inși într-o cameră? cu înc-o părăseală care devine o clădire de birouri inutile?