capitolu’ 20

dup-o zi ș-o noapte de somn, cân’ să mă ridic, nu putean’ să mă mai mișc, zijcă-n’ dădea cineva șuturi în coaie, aaaaaaaaaaaaa. m-am prăvălit din pătuț și m-am opintit ăia doi, trei, metri pân’ la băiță, da’ nu puteam ni’ să mă piș. în’ venea să urluuuuuuuu la ultima inovație-n materie de motivație, ai scris?, agățat de lanțu’ de veceu. da’ tu ai scris, fmm? nij la budă nu mă lași?

am răsfoit murakami, nuj cine-o lăsase-n toaletă. vorbea despre echilibru’ perfect, alinierea corpului cu mintea când aleargă, toată ființa devine una, flou, e-n zonă. cică scrisu’ ș-alergatu’-s compatibile, complementare. ambele se bazează-n mare parte pe disciplină, pe-adoptarea unor comportamente austere, pe efortu’ zilnic, constant, ca atunci cân’ înveți o limbă, mai puțin pe talent și inspirație. bine, ele devin compatibile prin exercițiu, repetiție. 

ce zonă, coaie, băga-mi-aș, că nu po’ ni’ să mă cac, futu-i disciplina. uite rezultatu’ austerității, a efortului zilnic, constant, timp de treișpe zile și douămii de kilometri prin șase țări futute, băga-mi-aș… 

și spre deosebire de scris, alergatu’-i natural, una dintre calitățile principale ale speciei noastre, care-a transformat omu’-ntr-o armă excepțională. că nu sulițele ne-au făcut vârfu’ piramidei, ci capacitatea de-a alerga pe distanțe extrem de lungi, fără oprire, că putem să respirăm și să transpirăm în timpu’ alergării, spre deosebire de alte mamifere, care au nevoie de pauză; epuizarea le doboară, armele doar le termină. 

scrisu’… scrisu’-i la fel de natural ca social media. o formă de realitate virtuală, independentă de limitările corpului fizic. da, poți dobândi prin repetiție o disciplină de fier, ca-n orice deprindere, da’ de alergat, alerga orice strămoș al nostru, indiferent de vârstă, fără antrenamente speciale. acuma ai nevoie de disciplină ș-antrenament ca să dezveți corpu’ de-atâta muncă repetitivă, stat la calculator și telefon, de-atâta scris inutil cu care-ți obosești mâinile, spatele, mintea. și cine plm a hotărât ca-n română să se cheme autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, în loc de despre ce vorbesc când vorbesc despre alergare? de ce? boring.

m-am autoexilat în cameră, abia mă târșâiam din pat la băiță și-napoi. bpl, că stăteam de două zile chircit. cân’ să mă ridic bam!, înc-un șut. am încercat să-nsăilez notițele de călătorie-ntr-un blog entry, se legau greu, n-am terminat niciodată. nu putean’ să leg nici punctele fiziologice, găurile din talpă, din inimă, picioru’ drept, jumate cât stângu’? crec-ar fi fost înțelept și să nu merg pe jos treij de kilometri prin caniculă, cu febră. mă lovise grav aceu’ de la școala pulii, transpirasem toată noaptea, prin soare toată ziua, pielea ca o gelatină, se mișca-n toate părțile, în prag de suicid tehnic. măcar nu fumasem, avean’ deja două luni și ceva. și băgasem o singură cafea, după nujcâte săptămâni, zijcă eran’ turbo, ahaaa, asta face cafeaua dacă n-o bei ca pe apă. 

mă benoclam cu orele la lustra de sticlă, semăna c-un pește, da’ crecă era un fel de floare care-și arunca petalele-n toate cele șase colțuri ale camerei; suportu’ meu de șepci, mereu mi-a plăcut să am un loc pentru ele, pace cartierului, de la cristi, bintang de la ștefi, o pălărie oribilă nepurtată, nuj de unde-o căpătasem. 

cân’ auzeam mișcare, măsuram pașii în sus, în jos, câți sunt în redacție, câți au plecat, încercan’ să ghicesc cine e după scârțâit, apăsare, ritm. în rest, tăt normal, viața continua-n fidu’ de fb pân-adormeam. 

dacă mâncam o chiflă, un covrig ceva, pe zi, la două zile, era perfect. multă apă și puțină mâncare. începusen’ să m-obișnuiesc cu senzația de șut în coaie, da’ încă nu putean’ să merg. ce căcat am? viroză? sifilis? cancer? clamidia năvodari? ură? riri cică să-i zic și dianei, poate-și face și ea analize. chifle și ketorol. infecție sau tumoră? și ce-n’ scrie ăsta ba orhită, ba varicocel, ce plm, e pe ghicite? nici ketoprofen nu merge. 

să mor dacă mai po’ să stau în pat, am început să mă târșâi prin oraș cu medicamentele după mine, ar fi trebuit să baxez iarbă ca să nu simt durerea. orhită bilaterală, nu varicocel, nu epididimită. ce mai e și asta, chiar există? 

dă-o dracu’ de durere, mă duc la proces, an’ zis. mi-am făcut un caiet principal în care-mi notam actualizări, am băgat toate sarcinile, ce-an’ făcut, ce tre’ să fac, vreo două caiete secundare, cu context, telefonu’-n care luam notițe la prima mână. dacă nu stătean’ toată ziua cu ele la mai puțin de-un metru, nu făceam nimic. 

noroc cu toamna. cu treaba care mă-nconjura. cu oamenii pe care-i numisem să mă chestioneze, să fiu sigur. propriu’ meu stat polițienesc. io, unicu’ subiect. autosupraveghere permanentă. crimă și pedeapsă.

bum!, explodeaz-o lacrimogenă undeva, nu dibui țipetele-nfundate. am păru’ măciucă, strâng mai tare de bere. transferu’ termic e instant, berea mi-a luat temperatura, io devin rece ca gheața. strada-i plină de bănci răsturnate, arde ceva, moloz, cabine telefonice, garduri, semne de circulație, orice poate fi folosit ca stăvilar, o cascadă de baricade construite din bucăți de oraș, care curg în aval până lâng-un stadion, plin de țestoase echipate de război, gata să-mi spargă țeasta. cineva ia o lacrimogenă de pe jos ș-o aruncă-napoi de unde-a venit. e noapte și totu’ ustură, da’ nu mă doare nimic. adrenalina are gust de metal sau așa e cân’ mori? niște tineri împart sticle c-un maglavais alb, spălați-vă pe ochi, nu po’ să-i deschid mai mult decât să văd următoru’ pas, totu’-i pixelat. 

open your… 

open your eyes!

open your eyes! open your eyes! 

open your eyes! open your mind!