capitolu’ 21

mă sufocam în casă, da’ mă sufocam și cân’ puneam mâna pe clanța de la poartă. scotean’ capu’ și mă uitam după mașini, mai ales dube care n-ar fi avut ce să caute p-acolo. poa’ să fie și mașina de la digi, în’ zisese tipu’. de ce dracu’ ar sta să m-asculte pe mine, să m-urmărească? de ce-ar arunca cu bani?, l-am întrebat. îi cunosc p-ăștia, știu cum operează, am prieteni, sunt în stare să facă orice ca să te intimideze, să-ți intre-n creier, a zis. 

plm, crecă fix asta făcea omu’, îmi băga idei în cap ca să-n’ dau singur la temelie. habar n-aveam cine era, pân’ la urmă, random guy from fb. slbz, am blocat io toți căcănarii care m-amenințau cu moartea, bravo, ai primit ce meritai, zi mersi că nu-i mai rău, da’ i-am lăsat p-ăia ok, care m-amenințau voalat. 

bine, ăsta o știa pe moisil, de pe la roșia. ș-asta-l făcea de-ncredere? lucra prin centru’ vechi, un fel de șef la nujce firmă de pază, dintre alea bune. se dădea prieten cu mine, să-mi explice care-s jocurile prin cartieru’ distracției, cum își bagă poliția coada prin șmecheriile patronilor, care-s firmele bune, a lui, și care nu, celelalte. poate era numa’ vrăjeală. sau poate chiar vroia să m-ajute, poate chiar dădusem peste ceva, din greșeală. da’ nu era subiectu’ pe care-l urmăream. și să mor dac-aveam energie de orice subiect, ar fi trebuit să fiu la un retreat cu ayahuasca, ar fi trebuit să stau în terapie, să dorm și să cresc fasole.

anxietatea-i cel mai mare dușman, jur. cum te păcălește la fiecare pas, cum transformă orice într-un pericol iminent. și toată treaba-mi activase o anxietate permanentă, cronică. mă căcam pe mine tot timpu’, chit că nu se-ntâmpla nimic în afara capului meu. 

dacă mă-ndepărtan’ suficient de casă, senzația de sufocare, de greață se-așeza la un nivel tolerabil. mă prefăcean’ c-ascult muzică, da’ n-ascultam nimic. ascultam tot, de fapt, nu ratam nicio mișcare, nu era niciun pas pe care nu-l auzeam, nu rămânea niciun număr de-nmatriculare neclar pe retină. eram în stare de-alertă, pregătit pentru orice. știan’ că se poate-ntâmpla orice. eran’ convins c-o să se-ntâmple din nou. întrebarea era când? 

nu mai ieșeam de juma’ de an fără să dau rec măcar pe reportofon și telefon, se salva-n foldere ascunse, în cloud. uneori aveam și nasturele pornit, da’ numa’ cân’ mergean’ la parcare, chit că nu se-ntâmpla nimic. plm, dacă-nainte mi-era teamă să nu ratez ceva important, acuma mi-era frică să nu mor fără să rămână dovezi clare. 

genunchii-ncepeau să tremure cân’ zăream un girofar, cân’ trecea o mașină de mai pe lângă mine, doamne ferește s-oprească, să mă-ntrebe ceva. și s-a-ntâmplat de câteva ori. ia vino-ncoa, mă luau direct la pl. crecă semănam prea mult cu vecinii romi ca să mă respecte, nu păream cineva pentru ei. ce cauți aici, la ora asta? mă duc plm… până la magazin. da’ ce cauți în zona asta? aicia stau. dea? serios? unde? iote coloșa, la unucincipatru. și cu ce te ocupi? sunt jurnalist. aaa, da? da, scriu despre abuzurile poliției. dacă știți pe cineva care se ia degeaba de oameni, îi bate…

nuj cum reușeam să nu explodez de stres, să par calm pe dinafară, deși pe interior eram bombă nucleară cu ceas. chill, dă-le buletinu’, răspunde calm, rămâi politicos, chiar dacă-s niște căcați. îmi struneam toată furia și sarcasmu’, nu-i momentu’ acum. da? și când e? ce poa’ să-mi facă, să mă bată iar? abia așteptam să le zic ia căutați pe net jurnalist bătut de poliție și vedeți dac-aveț’ chef să mă futeți la cap. da’ alter-egou’ docil îi liniștea de fiecare dată, mă lăsau să merg în treaba mea de cetățean responsabil, cuminte, cum le plăcea. bozgor cu aspect de rom, da, dar cuminte, ia notează înc-o interacțiune la caiet. bine, hai, nb.

în câteva luni m-opriseră mai mult ca-n tot restu’ vieții, crec-aveau norme d-alea cretine de-ndeplinit. da’ era bine pentru statistica materialului, interacțiunile directe m-ajutau să-nțeleg abordarea generală, multă durere-n pl, rasism, prea puțin respect. 

ok, poate c-arătam ca un element antisocial. normal, nu? ce căutam pe stradă după zece seara, hăhă? clar, droguri, ceva de furat… poate eram pierdut într-un străin format din toz’ oamenii cu care mi-o ardeam pe străzi, un actor care-și suprimă identitatea ca să lase loc personajului, ca andy kauffman care l-a-nghițit pe jim carrey. numa’ că io nu făceam milioane-n proces, numa’ datorii, colecționam traume. pana mea, nu era prima dată, da’ niciodată nu intrasem atât de-adânc, niciodată nu devenisem chiar io subiectu’. 

poate chiar cadram cu peisaju’ sumbru pe care-l vedeau gaborii peste tot. poate-arătam a golan, vino-n-ncoa, cioară coclită, ia vedeți cum vorbiți că nu ne cunoaștem. poate chiar arătam ca o scursură a societății, cum morții mă-tii arată, bă, o scursură, o cioară?! habar n-ai ce vorbești. bine, sunt o scursură, da’ o scursură cu legitimație de presă… de parcă asta mă-mpiedicase s-o iau pe cocoașă, hăhă… cu ce căcat să m-ajute înc-o bucată de plastic inutil?! mă piș pe legitimația ta de presă, ș-a zvârlit-o de perete.

cel mai nasol era la parcare. acolo chiar mi se-anulau toate privilegiile, nu conta cine sunt