capitolu’ 23

once upon a slbz… că să-mi bag picioarele dacă nu mă scotea din minți chestia cu povestitu’, de ce i-oi fi propus să ne povestim?! zi-mi o poveste, fă-mi o poveste, totu-i o poveste, de parcă dacă ne mințim nonstop putem să facem orice să dispară. da’ era ca un drog și drogurile nu-z’ dau pace, ‘ți-acaparează viața dacă n-ai limite. și noi nu mai aveam nicio limită, eram mai blended ca pe spotifăi. 

io-ncercam să mă las, să-mi găsesc un loc între oameni, să devin dracu’ o persoană reală, nu un pixcarnețel cu om. da’ zijcă eram blestemat să fiu un tonomat de povești, trecean’ dintr-o ficțiune-n alta, ca pe netflix. numa’ că eram și naratoru’, și personaju’ principal, și narațiunea, și traducătoru’, și platforma. ni’ nu mai știu ce-a fost real de la atâtea povești. chiar s-a-ntâmplat ceva din ce-mi amintesc? ce dracu’ mai era adevărat? are you still watching?

clar avea o fixație cu poveștile, n-adormea până nu inventam ceva-n timp ce-i mângâiam păru’. ai ei cică nu-i citiseră, așa că de cân’ a-nvățat să buchisească și-a citit, povestit și scris într-una povești. mai ales cân’ lucrurile o luau razna și se-nchidea între cei patru pereți ai minții, unde lumea era un loc mai bun. 

plm, to’ ce știam despre ea era din poveștile ei, oricum. poveștile ei și câteva linkuri în rusă, fără context. atât aveam la îndemână. pe cin’ să întreb? ce să verific? who sent you? imaginația mea inventa to’ felu’ de scenarii extreme, în lipsa mai multor date. ș-alea puține, pierdute-n traducere, în negura tristeții ș-a depresiei care umplea de fiecare dată fundalu’ relației noastre. 

acoperise cu desenele ei în pix picturile urâte de pe pereți, natură moartă banală, operele unui aspiraționist, ale unui pasionat? poate copii, habar n-am. mâzgălelile ei erau mici povestiri, unele vag interesante. porneau de la un punct sau un cerc sau o linie și se transformau într-un șirag de personaje, uneori concepte abstracte, pe care le lega mereu într-o narațiune.

ok, obiectiv, viața ei era destul de nasoală. și n-o ajuta prea mult să fie blocată-n orașu’ ăsta frustrant. o-nțelegeam, avea de ce să fie supărată, să se-afunde-n povești. venise-n țară pentr-un băiat, o flamă la ceva școală de vară. da’-n loc să se mărite și să trăiască fericiți pân’ la adânci bătrâneți, a rămas cu buza umflată.

mai avea ceva prin conturi, așa că s-a mutat la bucurești, să-și lingă rănile. o garsonieră-n vitan, titan, ceva tan. acolo a lovit-o, cân’ s-a ascuns în vizuină. s-a-mbolnăvit. de stres, șocu’ mutării, al despărțirii. cic-a bolit săptămâni întregi. i-a expirat și viza, că n-a avut putere să umble. 

ăia de la imigrări i-au dat două variante, ori te deportăm și nu mai pupi ue nu știu câți ani, ori ceri azil, război, bla bla, nu mai poți să te-ntorci, vezi cum ți-e norocu’. dacă iei rezidență, scapi de deportare, da’ nu mai vezi ucraina. dacă nu, ești în aceeași situație, da’ măcar poți rămâne până primești decizia. 

ucraina, ucraina, numa’ că ea era rusoaică, nu se simțea prea bine. o-nțelegeam, câdecât. mereu ești văzut ca altu’, da’-n situații d-astea nasoale devii repede dujman. chiar dacă ești împotriva războiului, împotriva ocupației, împotriva fascismului putinesc. nu prea mai contează nuanțele… numele, limba, te condamnă. de câte ori nu mi le-am blestemat și io, doamne ferește s-apară vreun conflict armat în zonă.

între deportată-n ucraina și singură, depresivă, și săracă la bucurești, a ales-o p-a doua. dacă lua rezidență, spera c-o să se poată mișca prin europa, să se mute altundeva, să facă niște bani într-un loc liniștit, departe de toate. 

mă rog, treaba a dat-o suficient peste cap cât să scrie și romanu’ de care-mi povestise. empatizam maxim, nu mi-era greu să-mi imaginez tot bahaosu’. știam cum fac io la despărțire, ni’ nu vroiam să-mi imaginez cum aș face-ntr-o țară străină, fără nimeni, fără nimic. mă lua disperarea numa’ de la gând. d-aia n-am plecat, de fapt, niciodată… dac-ajung la fund, singur, cine știe pe unde? o admiram c-a avut puterea să scrie, în condițiile alea. cân’ pui chestiile grele-ntr-o poveste, parcă-i mai ușor să te desprinzi de ele. să mergi mai departe.

până i-au analizat ăia cererea, s-a mai pus pe picioare. și-a făcut ceva relații, s-a mutat lângă cișmigiu, într-o cameră mai ieftină, c-un ciudățel, cân’ nu era la muncă stătea mereu închis în odaia lui. ne povestise cum a primit o ofertă de job, ceva sait vag, oportunități de călătorie