capitolu’ 26

la-nceput îmi păruse drăguț cum pronunța cuvintele. da’ acuma typourile ei sistematice mă scoteau din minți, efectiv. devorce. appear please for devorce. mai rău e c-am ajuns să vorbesc și io ca ea. da’ ăsta era un detaliu, o problemă minoră-n comunicarea dintre noi. 

devorce… plm, cam așa suna un mesaj okish, și nu mă refer la formă. yes, it's just paper. but i'm officially married a person which doesn't give a shit. can you appear to devorce? i don't need anything related to you since you pretend i'm not exist. 

în rugămintea asta aparent de bun simț, se-ascundeau vreo cinci luni de mesaje, mailuri, telefoane către toată lumea. m-amenințase că vine să mă confrunte, filmează și postează filmarea?! efectiv către toată lumea, mama, surori, prieteni, colegi, cunoștințe, un pomelnic plin de acuzații pe fb cu tag la toz’ cunoscuții, de-a trebuit să-nchid netu’ și telefonu’ un uichend întreg. i-an’ blocat număru’, mailu’, toate conturile. 

am încercat să nu iau prea tare faza cu postarea. oamenii care chiar știau ce s-a-ntâmplat mă susțineau, bine c-ai scăpat, frățioare, chestia asta ți-arată c-ai făcut alegerea corectă, cam delir acolo, n-am înțeles nimic, io zic că ce era mai greu a trecut, gândește pe plus, plm. da’ ea to’ m-agresa cu mailuri, mesaje. zicea că vrea pace, pace între două dobitoace, da’ continua c-un rant pe care nuj de ce dracu’ mă mai obosean’ să-l citesc. 

ș-acuma nu eran’ convins că nu folosește divorțu’ ca pretext să mă-ntâlnesc cu ea și să dezlănțuie iadu’. eran’ ros de sindrom post-traumatic, nu suportam nij gându’ c-am putea să ne intersectăm într-o căsuță de chat, apoi pe stradă… o vreme chiar an’ contemplat să fug, să mă-ntorc la cluj, da’ era prea scump… plm, iași, craiova, oriunde, numa’ să nu respirăm același aer împuțit. evitan’ să trec la mai puțin de două, trei intersecții de casa ei, chit c-avean’ treabă-n zonă. nu eram sigur de pașii mei nici cân’ mergean’ la birou, era-n aria ei de acoperire. când a zărit-o cineva pe lângă redacție, m-a dat în comă panica, an’ fugit acas’, să nu dau nas în nas cu ea. n-aș știi ce să zic, aș fi prea slab, i-aș da dreptate, m-aș lăsa-nhățat de calmu’ ei aparent, de naturalețea pe care o afișa-n public, pâinea lu’ dumnezeu, nimeni n-ar fi intuit că-mpletitura aia blondă de patrușcinci de kile te poate distruge cu cuvintele ei. pe cât de elegant și uman era capabilă să se prezinte-n public, că iartă, că uită, că nu ține ranchiună, că vrea doar să fim prieteni, știan’ că nu mă pot baza pe asta. chiar dacă ea credea cu-adevărat, chiar dac-ar fi vrut pe bune să rezolve amiabil. știan’ că nu poa’ să-și controleze monștrii. că orice moment de calm e doar timpu’ care se scurge rapid pe ceasu’ bombei.

distanța creată de block îmi pria. începusem să mă gândesc la mine. habar n-aveam ce face, cum trăiește, cum se descurcă. de căcat, mi-a trântit. era-n prăpastie, cică. aproape pe drumuri, izolată de toată lumea din cauza minciunilor mele. ce minciuni, frate?! ea suna cunoscuți și le turna baliverne, le reproșa căcaturi cu care n-aveau legătură, nimeni n-avea nicio legătură cu nimic. de-acolo știe lumea toate căcaturile, ce-n’ to’ scoți mie ochii că te bârfesc? era obsedată de ideea asta, că io o vorbesc de rău. da’ io nu prea vorbean’ cu nimeni, mi-era rușine, ce să vb? să recunosc că m-am însurat, c-an’ stat în așa ceva? nuj ce fabula, probabil ăsta era mecanismu’ ei, creieru’ spicuia frânturi de informații fără valențe și le urzea-ntr-un monstru odios.

de câte ori o deblocan’ să rezolvăm ceva important, ca acuma, cu divorțu’, apuca să-n’ toarne-o doză babană de furie. întâi părea ok, please, thank you, gata să treacă peste orice ca să rezolvăn’ situația, să conversăm normal, indiferent de problemele ei, de dezamăgirea ei; că totu’-i dragoste, așa cum ne-am promis, într-un fel sau altu’, chiar dacă nu mai suntem împreună, chiar dacă divorțăm. după care exploda într-un tsunami emoțional de neoprit. totu’ era vina mea, numa’ vina mea. un nenorocit care-a dispărut fără urmă. care se-ascunde la mă-sa și la to’ felu’ de mame surogat. care toată viața a trăit numa’ din ajutoru’ altora, în brațele altora. care nij n-a fost în stare să-și plătească facturile în toate lunile astea, luni în care n-am locuit nicio zi acolo, chit c-am plătit absolut toate facturile de cân’ demisionase, aproape un an, chiar și când nu locuiam înc’-acolo. eram foarte de căcat, ce să mai. 

o vreme chiar mă convinsesem că-s cucu. că sigur an’ distrus-o definitiv, așa cum mi-a zis de-atâtea ori. da’ pe măsură ce treceam prin mărturiile oamenilor de pe net, în’ dădean’ seama că nu era de la mine. era invers, de fapt. caz clasic de mers pe coji, am aflat. umblam pe teren minat, o chestie comună-n relații disfuncționale. mai ales dacă un partener e-n depresie sau are o tulburare emoțională, o afecțiune psihică. dacă ăsta ar fi un podcast, acuma ar intra momentu’ ăla-n care zic că dacă simți că fiecare pas poate declanșa o criză, o reacție disproporționată, ai face bine să te oprești din orice căcat faci și să-ți analizezi viața. dacă nu ești sigur, cere ajutoru’ unui profesionist. io an’ tot amânat și era să fie prea târziu.