capitolu’ 27

pff, eram confuz. nu mai legasem nimic de la sinești, pe magistrala pescărească, nu regăseam flou’ ăla. mă frustra s-o frec cu tâmpenii în loc să lucrez, să scriu. nu jocuri și tinder îmi trebuia mie. nij măcar redacții. aveam nevoie să fiu singur, să nu mă-ntrebe nimeni nimic, să nu mă cheme nicăieri, să nu-mi dea nimic de făcut. să nu mă simt reponsabil decât de propria existență. să respir fără să doară. 

e greu să nu faci nimic. da’ câștigasem privilegiu’ ăla. niște spațiu pentru mine, departe de arderile cotidiene, de toate dramele colective. e aiurea că vrem să facem mereu ceva. ceva care să conteze. pentru cine? pentru ce? toată lumea din juru’ meu muncea pentru alții. o cârcă de joburi care-ți omoară tot timpu’, cum a zis cristi. cân’ dracu’ să mai fii? 

chiar mă străduiam să-n’ fac timp pentru mine, măcar o oră pe zi. complicat. ce stupid, să n-aven’ control pe propriul timp. bn, nu mă știam prea bine p-atunci cu rutine. orice se-ntâmpla mă dădea imediat peste cap. mai ales toate pagubele pe tindăr, haha. bragadiru nu mă izola suficient. un telefon, un match la momentu’ nepotrivit m-atrăgeau în oraș ca un magnet bolnăvicios.

da’ și-n afar’ de asta, mă grăbeam mereu să fac ceva, să n-an’ răgaz să fiu singur. vroian’ să se-ntâmple mereu ceva, chiar dacă n-aveam energie. și reușeam să-mi poluez zilele cu activități care nu mă interesau. erau vremuri dubioase, chiar epustuflante. nuj de unde agățasen’ cuvântu’, da’ era foarte potrivit. 

nuuuuuuuu, trump, președinte, mă trezise ac/dc c-un uuuuurlet disperat. pesede la guvernare. csmz... am înțeles de ce nu mai venea florian la fotbal, nu-nțelegeam cum de venise ever, haha, o ținea-n stres continuu de ani buni. chiar era o ieșire bună, un respiro, să mai agăți munca-n cui. cu greu ne-adunam atâția dacă nu era cu băut și discutat problemele lumii. aici măcar era cu băut și mișcare. ș-a mers, cât a mers. da’ unele lucruri sunt mai importante decât noi, nu? nu? nu? asta-i… o mantră jurnalistică. orice, înainte de mine. orice, mai presus de mine. 

mutasen’ casa pe witting, dormeam pe subiect, culcare dimineața, trezire la prânz. știituceaifăcut și riri călare pe surse, io editasen’ primu’ doctor on the record, vorbea din franța. ai noștri, rezistență mare, tăceau, se câcâiau, se-acopereau. 

știituceaifăcut părea terminată, da’ se ținea, cumva. nu pricepean’ cum rămânea conectată, cum răspundea-n continuare la telefoane, o văzusen’ plângând de nujcâte ori. cică cum să-i lase singuri pe oamenii ăia după ce și-au vomitat toate suferințele? plm, nu ești responsabilă pentru toată lumea, ziceam, tre’ să ai grijă și de tine, ai nevoie de pauze. da’ mă simțean’ și mai vinovat, îmi venea iar în minte gându’ oribil c-am abandonat-o pe sia.

ac/dc era down și el, nu prea-l văzusem așa. mă ruga să vin la ei, să rămân. într-un fel, eram ca un cățel d-ăla de sprijin emoțional. m-adoptaseră, trăiam mostly p-una din canapelele lor, mă hrăneau, îmi împrumutau bani, mă lăsau să-mi fac de cap când erau plecați prin vreun shittybreak. și-n schimb făceam mâncare, ordine, curățenie, ca-ntotdeauna; și mențineam un fel de echilibru energetic, preluam din ale lor și mi le acopeream pe ale mele. plm, pe ac/dc îl epuiza relația to’ mai crazy cu mandark. și-l afecta și starea lu’ știituceaifăcut. aduceau amândoi toată munca acasă, încurcată treabă. și ea măcar plângea, da’ el ce făcea? ’n-afar’ de iarbă?

mă rog, super exciting bahaosu’. eram ocupat, avean’ chestii de verificat, de clarificat, de explicat. reușeam chiar să fiu calm, nujcum. nij măcar victoria lu’ trump nu mă clintise, degeaba urlau ăștia disperați prin casă. îmi plăcea treaba. îmi plăcea chiar și de mine. o exista vreo meserie mai bună ca asta, mă-ntrebam? phahahah, săracu’. 

nu mai intrasem pe ritmu’ de cotidian de ceva ani, adoram genu’ ăla de dinamică. nu numa’ drogu’, hayu’ care acoperă orice problemă personală, orice durere, oboseala de canal… cât senzația de utilitate. fiecare contribuia, toți făcean’ ceva, orice, ca să ușurăm efortu’ imens al lu’ știituceaifăcut, nu era ceva de dus singur. 

slbz, cafele, idei proaste, parcare, senvișuri de la nonstop, planuri, chat cu rezidenții, cine, ce raportează, cum acoperă alții, ce se cenzurează, hai cu partea a doua, scrie-i ăluia, facem, dregem, douăjdemii de șeruri. în vârf de munte să fii, n-aveai cum să ratezi. eram așa haip c-abia mai țineam minte ce-an’ făcut, când. zilele se-amestecau cu treij de țigări, uischi cu gheață fec, ochii-n ecran, ‘mi-ardeau neuronii, mă dureau corneele, orbitele. plm, nu mai fusesem acasă de nuj când. mă rog, acasă… în depozitu’ din bragadiru. 

da’ ce bine se simțea, muncă, muncă, muncă, și noaptea și ziua, muncă, muncă, muncă, niciodată piua. și ce bine era bine fără sia, dispăruse cu totu’ de pe linia orizontului.