capitolu’ 28

da’ era frumos pe teren, nu zic, chiar în’ dădea viață. mă-nțelegeam perfect cu ac/dc. el mare, expansiv, cu intuiție, magnet la oameni, putea să facă ș-un copac să-i scuipe tot fără să-și miște zâmbetu’ ăla curios de pe față; deși era-ntr-o ureche, aproape surd. io, mic, retras, ascultam cu atenție, băgan’ la cap, legam fire; uneori prea departe pentru scopurile noastre. da’ eram cam mutulică, într-un picior, din ce-n ce mai strâmb. din doi explodați făceam un reporter ok, surdu și mutu, atac de națională, hahahaha. 

aveam deja niște ani împreună. prima dată crecă colaborasem la pseudo investigația aia cu sinuciderea lu’ bombonel. mă rog, el făcuse mai toată munca de teren, ca de-obicei. îi plăcea să stea plecat, îi calma agitațiile. dup-aia i-a venit ideea cu aruncatu’ de pe bloc… a bubuit internetu’, primu’ viral, haha. scosese ditai investigația despre diamante după ce-a intrat în vorbă cu portaru’ de la blocu’-n care stătea cu gagică-sa; an’ contribuit și io cu chichițe. bine, cp zicea c-a scris și el demult, că nu era subiect… crec-așa se remarcase la antene, s-a tirat la emisiunea de investigații lacrimogene, dup-aia la redacție, cămin pentru rătăcirile lui jurnalistice, o structură care-i dădea direcție. din ăla mic și prost, a devenit rpd motoru’ echipei.

da’ era un dezastru, cu to’ cu redacție. bn, a avut și el episoade tulburi, csz. sărăcie, depresie, nesiguranță, rușine de clasă. mai ales. cumva, reușea să se bucure de viață, chit că se sfia peste măsură cu originile lui. și noi făceam mereu mișto de el, ce-ți tre’ civic dac-ai parcare de căruțe-n centru’ satului? pe cât era de reliable prezent, p-atâta mă scotea din minți cân’ dispărea cu zilele, cu săptămânile. apărea random, c-un telefon, nu știi pe cineva care plm, nu vii cu mine nuj unde, crecă vorbea mai mult decât mine cu prietenii mei. își țesea ca un paiangăn rețeaua de la care se microdoza cu informații de to’ felu’, descosea pe toată lumea, curiozitate fără fund; semăna cu gerby, ăla trebuia să se facă jurnalist, nu io, haha, întrebări nonstop. 

cân’ absenta, mergeam pe teren cu ana. total alt film, da’-mi plăcea și cu ea. o cunoscusen’ to’ la casă, fotografă, nujcum devenise paper geek, obsedată de cadastru; dacă poa să afle cineva ceva despre o proprietate, și-n general să scoată date de la autorități, ea e. mai mergean’ și cu zozo, făcuse carieră pe la gându’, d-astea. fusesen’ și colegi de facultate; bn, nu prea venea el, era deja reporter, da’ și cân’ venea, îi cam ardea pe profi. fiecare cu stilu’ lui, unu dulce, altu’ mai agresiv, mai direct, mai pe ocolite. mă fascina cum se schimbă chimia-n funcție de colegu’ cu care eram, cum se transforma contribuția fiecăruia, cum deveneam io mai good sau mai bad cop, în funcție de ei. 

rolu’ meu principal? să facilitez colaborarea. să reduc presiunea. să calmez lumea. cred. hahahaha. și pe colegi, nu numa’ p-ăia cu care ne-ntâlneam. io, calm… hăhă. bine, de multe ori, era și invers, toți aveam înverșunarea-n penar. folosită prost, descurajează dialogu’, mai ales dacă ăla din față-i nehotărât, speriat, se gândește că poa’ să sufere, că-și pierde venitu’, că-și bagă familia-n belele… tre’ să-i dai curaj, cumva. nu merge să-l bagi la colț să-ți zică, săz’ dea ce are. 

da’ m-ajuta și c-an’ stat atâta cu urechile ciulite la casă, prin casele oamenilor. pân’ la urmă intram în viețile lor, nu putean’ să batem cu pumnu’-n mesele lor. deși ana nu se dădea-napoi cân’ sințea că-i dusă cu zăhărelu’, n-avea multă răbdare. mai ales dacă paharnicu’ era vreun fost vătaf de plasă, ca nit, hai, dom’le, dă documente, lasă gargara. 

mna, pentru prima dată de cân’ eram în redacție, contribuia fiecare. cu teren, săpat prin documente, telefoane, legat fire; cp era-n america de sud, s-a pus serios pe bârfa cu vila braziliană, ia, unde-și fac ăștia concediile; își scria fiecare bucata, le punean’ cap la cap, împreună, găseam compromisuri, împreună, avean’ toți de lucru. și se suprapunea perfect cu agenda publică. ce poți vrea mai mult ca jurnalist?

nu mai conta cine-i reporter principal. pentru mine, cel puțin, nu-mi păsa. nu era subiectu’ meu, deși-l știan’ ca-n palmă, mă-ntrebau mereu colegii chestii, mă căutau din presă cu-ntrebări, eram cel mai activ pe fb, devenisem purtătoru’ de cuvânt al redacției, gen. ăștia se fereau să vorbească, s-apară, vb tu, ok. 

și chiar era ok, m-ajuta, aveam și io un rol. de cân’ eran’ la redacție nu-mi ieșise niciun subiect, mă turtea presiunea pe care mi-o puneam singur pe cap. pur și simplu nu funcționam în tiparu’ ăla glorificat de lup singuratic. așa-nvățasem în facultate, așa văzusem în filme, în viața reală, mori singur cu subiectu’ de gât, așa se face. da’ pe mine treaba făcută așa m-a distrus. era mult mai ușor, mai rapid, mai chill, mai benefic să colaborezi.

nou’ vaib mă prindea. mergean’ cu-ăștia pe teren, învățam, traducean’ chestiile lor complicate în limbaj mai simplu. fiecare-și făcea partea, clădim treptat, material cu material. aveam o investigație internațională, privatizări ilegale, sponsorizări dubioase, scurgeri de fonduri, contracte abuzive, angajări frauduloase, spălare de bani, șantaje, mașini, vacanțe, vile de lux, ferme, fabrici, conturi secrete, oameni sinuciși în avioane. ne luam energie din toată susținerea aia, nerăbdarea cititorilor. ignoram amenințările, mesajele că suntem urmăriți, știu totu’ despre familiile noastre, ne urmăreau cu mașina prin oraș, yay, much fun. era nou, intens.