capitolu’ 29

dincolo de adrenalină, eram într-o cloacă cu toată munca. presa era tot un căcat, ca-n ‘paișpe, ca-n’ doișpe. nu mă mai trăgea ni’ subiectu’ cu șpăgile lu’ mazăre, degeaba mă luase la-ntrebări în buda de la iceceje, cât mă pișam, chiar m-am mirat că vb cu mn, mă blocase pe telefon, interesant… speran’ că poa’ să fie-nceputu’ unei prietenii frumoase, haha, sau măcar o conversație constructivă. că poate ne conectăm, poate-o să scriu o carte despre kodak ăsta al politicii românești. da’ a dat-o imediat cu sistemu’, statu’ paralel, serviciile. nij până azi nu mi-e clar dacă chiar credeau în propriile baliverne sau le foloseau numa’ ca să-și confuzeze adversarii, reali sau imaginari?

cică știu cine mă plătește? bahaha, da, chiar știam. și, din păcate, mă plăteau foarte prost. da’ nu i-am mai zis, crecă s-ar fi căcat pe el s-audă, erau banii lui de covrigi cu care se umfla cât asculta martorii cum ziceau ce trebuie. numa’ ceasu’ graham chrono făcea mai mult decât încasam io într-un an… csf, dacă n-am prins gloria nouăzecistă, ca dânsu’, s-ajung din ziarist șefu’ la bani. 

păcat, că subiectu’ era mișto, trăsesem câteva luni la el. patru șpăgi ș-o arestare, sau așa ceva. cu fbi, nato, se-mbârligau niște milioane bune-ntre băieții de la constanța, se lega și cu madagascaru’, păluga lui stătea p-acolo cu maimuțici în pat, o vedeam peste umăr în conversațiile lor de uațap. 

chiar mă-mprietenisem cu unu’ dintre protagoniști, crecă-i plăcuse că-ncercan’ să-nțeleg pe bune de ce era ta’-su arestat. sau mă folosea, plm. m-a căutat, mi-a citit articolele, am fost la cafeluță. părea interesat să mă țină aproape, s-o fi gândit c-are ceva de câștigat, măcar c-aș da ceva mai nuanțat, să reiasă că nu numa’ ei erau de căcat, c-au fost păcăliți. sau cine știe… 

povestea mea era despre cum și-au construit ăștia imperiu’ de gunoaie pe șpăgi uriașe, începând cu mazăre, cu ambiții tot mai mari, scufundate-n mare de țepușa fbi de la kogălniceanu. împleteam firele de la patru șpăgi de milioane, ca să explic cum s-a-mbogățit gașca de la constanța, cum își extindeau influența, cum lucrau și peste granițe ca să-și consolideze averile prin combinații lucrative și know how juridic cu baroni din alte județe, consultanță de la elan sau alți prieteni, cum să-și investească prada, s-o mute p-afar’…

da’ ce motivație să mai am, că nu trăiam din laude și banii nu-mi ajungeau. mai mulți era greu să fac, n-aveam timp… ok, nu plătean’ chirie. da’ la bragadiru nu-mi mai convenea, și ni’ să stau la infinit pe capu’ lilei nu era combinație. vroian’ să mă mut singur, să am locu’ meu. 

să-n’ schimb jobu? păi, restu’ presei era și mai și… în’ zicea o colegă de la pro c-a mers degeaba pe teren cu săptămânile, se cenzura mai nasol ca-n vremea lu’ bombonel. pe la gazetă dădeau afară oameni, se pleca pe capete din țară. s-a plecat în draci în anu’ ăla. pana mea, la redacție era chiar bine, încă mai exista… erau niște bani. nu pentru mine. da’ erau.

poate-ar trebui să plec și io din țară, an’ zis. măcar o vreme. plm, mai stau io să mă cheme anafu’ la treișpe, paișpe? am parcat scuteru’-n garaj la casă, an’ luat un salariu împrumut de la mandark , de-a’ meu, nu de-al lui, haha, și m-an’ dus. 

am închis notificările. eran’ sătul de conversațiile stupide de pe mess, de toate chaturile disperate de pe signal, de paranoia, că suntem urmăriți, că vor să ne distrugă, de mesaje la două noaptea c-avem mâine dimineața curs, de intervențiile de-amatori de la casă cu care era pusă-n pericol integritatea psihică și fizică a unor oameni…