capitolu’ 31

apăsarea s-a transformat într-un soi de plutire, zijcă eran’ separat de corpu’ care trăgea greu, înțepa, ardea, un sac cu nisip pe care nu putean’ să-l tai, aș fi dispărut în văzduh. îmi mascam neputința după zâmbetu’ incontrolabil. mulțumean’ și zâmbeam, zâmbean’ și mulțumeam, de parc-aș fi primit un premiu, wtf, am inventat leacu’ pentru canceru’ ăla nenorocit, și nu știu io, de ce-mi mulțumiți? c-an’ vrut să-l am pentru mine până-n ultima clipă? să-l văd cum dispare, treptat, în fiecare zi? să nu-n’ dau seama cât de tare se schimbă? să nu mă sperii cân’ îl văd? să nu mai las loc vreunei speranțe? să nu mă dărâme vestea că nu mai e? zâmbeam ca prostu’, da, mersi, csz…

m-ajuți și pe mine să mă ridic? ultima chestie pe care a zis-o… l-am îmbrățișat pe sub brațe, da’ n-am apucat să-l mișc, c-an’ sințit cum i se-nmoaie toți mușchii, tendoanele, fasciile, de parcă l-ar fi scos cineva din priză, o adiere care i-a trecut prin toată ființa și l-a făcut mai greu decât alea cinzej de kile pe care le mai arăta cântaru’. an’ strigat-o pe-adina, mi-era greu să-l așez, încercam să nu-i prind brațu’, da’ nu puteam, a venit instant, era cu rezidenta. până l-am proptit între perne, micile convulsii s-au stins într-un fâsâit slab, ca un colac care se dezumflă singur, încet, până nu mai rămâne nimic. tipa ne-a explicat că-i normal, durează și până dispare pulsu’, da’ el nu mai e acolo, nu mai simte durerea. adina l-a mângâiat, i-a purtat calea cu șoapte și sărutări. 

am ieșit pe hol, ca-n transă, ș-am început s-anunț lumea. am postat și pe fb c-a scăpat de durere, ce mizerie, ce absurd. da’ eram ușurat, sincer, nimeni nu merită chinurile alea. imediat au început să vină, to’ mai mulți. nuj dac-au mai fost atâția oameni pe holu’ ăla de la floreasca, în camera hidoasă dinspre stadion, m-așteptan’ să duduie masca nenorocită de la neon și să-l trezească pe gică din cel mai profund somn cân’ se deschidea vreo ușă pe etaj. 

aș fi vrut să urlu, să plâng în hohote, da’ mulțumirile mă-mpovărau. tre’ să fiu dârz, să-i consolez, să le zic că-i mai bine-așa. toată viața din el, câtă mai era, înecată-n opioide. to’ fentanilu’ din lume, toate injecțiile cu morfină, dese, prea dese, degeaba. cu cât scădea timpu’ dintre ele, mi-era to’ mai rău. mai bine pentru el? sau pentru noi? pentru mine? da, pentru puțin, cu drag, nu-mi mai mulțumiți, vă rog. 

aș fi vrut să-n’ las corpu’ să ia forma pe care-o cerșea, să impună măsurile de care era nevoie, să se elibereze de tot. da’ n-am putut să plâng nici acas’. eram titirez, dacă nu cu corpu’, prin minte. nu puteam să-n’ dau pace, n-am făcut destul, puteam mai bine, trebuia să fiu un prieten mai bun. orice să n-adorm, să nu pierd controlu’, nu eram pregătit să jelesc, concentrează-te. 

numa’ bine ne-am mutat la dichiu, sau cum îi zice. fetele n-au vrut să deschidă sicriu’, cică să ni-l amintim cum îl știam, frumos, plin de viață, vesel. da’ mie nu mi se părea altfel nici în ultimu’ moment. careva a luat markere cu aur și argint, să ne semnăm pe scânduri, parc-ar fi fost doar un ghips, amintirea unui moment de nebunie. salutări, cântece, poezii, am umplut capela de flori și gânduri frumoase, să ne-alinăm unii pe alții, ce-i mai păsa lu’ gică…

m-a doborât realitatea asta cân’ mă rugase andrei să-i transmit că vrea să sponsorizeze o bursă cu numele lui. faceți ce vreți, a zis… nuj cân’ s-a resemnat, cân’ a renunțat să se mai panicheze la durerile care-l păcăleau că gata, acuma-l termină. câtă panică oribilă… poate după ce și-a dat seama că n-o să mai iasă din camera aia nenorocită-n care s-a internat pentru o transfuzie. doctoru-i to’ promitea că-i dă drumu’, că n-are de ce să-l țină. nu că era mai bine, ci că n-avea ce să-i facă. da’ ni’ nu-l externa, stăm să ne stabilizăm, un fel cinic de-a nu spune adevăru’. mai și lua bani de câte ori venea, zâmbea și-i băga-n buzunar. de ce naiba-i mai dai, o certam p-adina?! păi, ce să fac? se obișnuiseră să dea. ea, că gică n-ar fi-ntins cu mâna lui. da’ a acceptat situația, cum a acceptat și finalu’ de neocolit, c-un zâmbet antrenat pe care-l afișa cu generozitate oricui se nimerea prin cameră, infirmiere, puținii prieteni care mai aveau curaj să-l viziteze. ăia n-ar fi zis mulțumesc, păstrați-i, o s-aveți nevoie… erau obișnuiți să primească, chit că nu făceau nimic. dinamica asta ne-a intrigat așa tare că ac/dc cu știituceaifăcut au zis că fac un material, de ce dăm șpagă, de ce primim, chiar și-n situații d-astea fără ieșire?