capitolu’ 33

mda… scandalu’ mă storsese de toată energia. câtă mai aveam. mă trezean’ cu greu, abia respiram. mă durea carnea de parcă chiar dăduse mașina peste mine. ș-a mai trecut de câteva ori înainte și-napoi, să fie sigur. am încercat să par puternic. m-an’ străduit, dracu’ știe de ce, să merg mai departe. da’ eran’ devastat. nu neapărat de felu’-n care s-au petrecut lucrurile, deși mă durea ș-asta… ar fi mers la fix friends that break your heart. mai degrabă fiindcă eram obligat să recunosc că-i gata, frate. cariera mea e pa. 

sințeam un amestec de… euforie… spaimă. gându’ că n-an’ cum să mai previn inevitabilu’. c-o să mi se schimbe viața și nu-nțeleg cum. decizia era luată, nu mai contează de cine. știan’ de ceva timp, da’ mă-ncăpățânam să continui, să-n’ demonstrez că pot fi util și-n alte feluri, nu tre’ să scriu neapărat. dacă vrei, poți, nu? yay! 

bine, încă de la lansare mergean’ cu silă la birou… mă sințean' ca un angajat într-o corporație toxică, nu lider al organizației la care am muncit în draci, s-o clădesc de la zero. cum naiba am ajuns acolo? de ce era așa rău? orice făceam, mă mai îngropam un pic în propria neputință. 

echipa nouă… improvizație totală. fiastru nu lucrase de-ani buni în presă, altă presă, trata lumea cu bocancii. a trebuit să renunț la el, m-a blocat crizat, unfriend, zi mersi că nu fac scandal pe net, poate nu degeaba au zis ăia ce-au zis de tine, ok, mersi. liviu, to’ mai distant. dudu, deconectat… din disperare apelasem la el, tot paralel cu realitatea, nu-și vedea bubele, intra-n zumuri din relația lui nasoală, nu zicea mare lucru. ruxi, la fel, da’ măcar se chestiona, încerca să-și dea seama dac-are vreo treabă cu meseria. și chiar se implica, își dădea interesu’, venea cu efort, inițiativă; și mai avea două, trei joburi în paralel. la fel, andrei, și ale, și restu’ copiilor pentru care orice discutam în ședințe era încă o sarcină frustrantă în lupta pentru supraviețuire-n orașu’ ăla groaznic, blocați în propriile dejecții. numa’ răzvan se distra pe newsletter cu clivajele lui americane, singuru’ detașat; aducea și ceva tracțiune pe sait, chiar dacă dintr-o zonă mai dubioasă, da’ măcar aveam mereu ceva pe țeavă. 

încercasen’ s-atrag membri noi cu newsletterele, fără să consum multe resurse. ideea inițială fusese ca fiecare reporter să-și documenteze propria muncă. da’ nu prea mai existau reporteri inițiali. și nici muncă, hăhăhă. combinasen’ ceva activiști, cercetători, profi, ei scriau, io editam oleac, mare chestie. da’ era încă ceva de făcut pe lista mea infinită, amintește-le, scormonește-le creierii, orice ca să nu stau degeaba, să nu treac-o zi-n care să am timp pentru mine. mă-nspăimânta finalu’ pe care-l ignoram cu-atâta dârzenie. chiar m-apucasen’ și io de materiale, interviuri, emisiuni, caca. deși treaba cu dosarele era singura chestie logică. păcat că futuse ac/dc meciu’… 

încercan’ să dezvolt și camera de soluții. aducem laolaltă mai mulți actori dintr-un domeniu, să pricepem cum funcționează, ce nu merge, de ce, care-i numitoru’ comun, esența, oamenii care ne pot ajuta. am promis o redacție deschisă, mare, încercan’ să mențin promisiunea, mai ales în condițiile-n care n-avean’ cum să ne-ntâlnim, fizic, nij sediu nu mai aveam, numa’ o cameră la funky, am înghesuit acolo toate acaretele ș-am abandonat și televizoru și psu’ de-acasă. c-alceva nu mai făceam seara, o luan’ razna cu fifa ș-o disperam și pe lila. 

cu oamenii ăștia prost plătiți, prăjiți de pandemie, chiar am început să facem ce-ar fi trebuit de la-nceput, dacă s-ar fi concentrat și tovarășii asociați pe răspunderea față de oameni, de propriile alegeri, nu pe mine. nuj dacă mai intrau treimii pe lună, da’ dispăruse și mare parte din presiune, nu mai aștepta nimeni nimic. poate ni’ n-așteptaseră, poate presiunea venise din propriile spaime, din lipsa de-ncredere, că nu eram făcuți să lucrăm în condițiile alea. nu eram oamenii potriviți. combinația potrivită.

în orice caz, dosaru’ cu rasismu’ urma să fie bombă. o dădeam cu gândire sistemică, un cadru bun să vedem subiectele-ntr-un context mai larg. am și adaptat americanismu’ ăsta într-un manual nou de documentare, patruj de pagini despre cum să gândești subiectu’ înainte s-apuci să bâjbâi prin negura necunoscutelor. da’ degeaba, nu interesa pe nimeni. 

mă rog, învățasen’ destule din explorările cu școala și orașu’, subiectu’ era super actual, cu bătaie lungă, juma’ de mileniu de sclavie de care lumea nu prea avea habar. eram și io infestat grav, de la cuvinte oribile pe care le foloseam natural, la reacțiile pe care le-aveam pe stradă, gândurile care-mi zburau prin minte cân’ vedeam o familie la veterinar, de ce dracu’ mă mir că sunt ca noi, wtf? groaznic. să nu mai zic că mă căcam pe mine că trec pe lâng-un băiat care venea acasă dup-o zi lungă de exploatare, mă gândeam numa’ la nenorociri. mă uimea s-aud un copil care saluta politicos și fugea să-și facă temele, de parcă ar fi fost un extraterestru. ick. mă-ngrozea cât de lipsite de nuanță erau reacțiile mele, nivelu’ de dezumanizare din interacțiunile mele cu romii era înspăimântător. și io am fost acolo între activiști, amici, prieteni, cu stela, fără să-mi dau seama ce rasist sunt, zdaiseama. acuma și-n gând mi-e rușine să gândesc cu ț.

mna, mă gândeam că ăsta-i dosaru’ care-o să ne facă dreptate, deși din cuvinte curge sânge, nu poți să speli ce s-a pătat, hăhă. aia e, ne punem o oglindă mare ș-urâtă-n față, agățăm publicația pe hartă, facem din munca de echipă un etalon, din implicarea cititorilor un instrument valoros, un simbol al jurnalismului constructiv, nu mi-am bătut capu’ degeaba anii ăștia.