capitolu’ 34

în sfârșit!, a reacționat suzan. m-a amuzat satisfacția ei. un fel de pariu pe care-l câștigase fără să-l facem. probabil că din exterior lucrurile erau evidente de la-nceput. sau poate unii văd clar potențialu’ unei relații, ca un fel de inteligență artificială care analizează tipare și dă un pronostic. nu mi-a zis ea din primu’ an că-i fără viitor, să nu pierd vremea? da’ mă preocupau altele, nu i-an’ dat atenție; de la un punct, ședințele noastre ni’ nu mai includeau aspectu’ ăsta, aveam mereu alte urgențe. 

o iubean’ și totu’ era bine. în’ convenea lejeritatea, era un respiro după tot căcatu’-n care mă scăldasen’. liniștea-nțelegătoare pe care-o găsisem la ea a acoperit o vreme neajunsurile.

 ce, ce, ce nu-ți mai place, acuma? fă tu altceva, m-an’ gândit. sau poate chiar an’ zis cu voce tare. n-ar fi fost prima dată. bine că mânci toată ziua dulciuri, comanzi într-una de la mec, îți fuți controlerii de dopamină cu to’ felu’ de gusturi intensificate care n-au legătură cu mâncarea adevărată, totu’ tre să fie gustos pentru tine, nu contează dacă-i bun sau nu. habar n-ai ce-i bun, numa’ gusturi fake. 

ok, poate nu găteam mereu wow, da’ mă străduian’ să pun ceva ok în farfurie. nu putea s-aprecieze și ea gestu’, să mânce și să tacă, cum făceam io? bn, și io comentam mâncarea ei. da’ de bine, nu-s așa pretențios. cân’ gătea ea mâncan’ tot. mâncam mereu tot, repede, imediat. habar n-avean’ că rețeta ei de fasole cu ceapă ș-oțet era cea mai sănătoasă chestie pe care-o băgam în mine. 

ar fi trebuit să m-aștept. să mă mobilizez, s-o fac io, preventiv, cum intenționasem. știa c-o să urmeze o perioadă mai grea, că n-o să am venituri stabile vreo șase luni, așa estimam. an’ și testat-o cu diverse, m-apuc să livrez mâncare cu scuteru’, mă duc să polișez mașini în germania… nu lua prea bine propunerile astea, nu mă-ncuraja, ok, tu știi, fă ce vrei, zicea-n silă. știam că nu gestionează prea bine crizele. ideea de instabilitate financiară o bagă-n panică, chiar dacă finanțele ei n-ar fi suferit de pe urma schimbărilor care urmau. că io eram mai responsabil, nu luam adidași și geci de milioane cu banii de chirie, puneam mereu zeciuiala deoparte, în caz de ceva. și mai mereu cevau’ avea legătură cu deciziile ei geniale, cum a fost geaca aia, mi-an’ cumpărat singur cadou’ de crăciun. măcar arăt drăguț, ca un trepăr de cinșpe ani.

bine că facem asta acum! bine că ți-a venit acuma mintea la cap, când am io treabă. de parc-ar fi vreodată un moment potrivit să te desparți de cineva. mă revolta c-a trebuit s-aștept atâta s-ajungă la concluzia asta. de parcă m-ar fi oprit cineva să iau io decizia… ok, nu m-așteptam să reacționezi așa, a zis, da’ fără să dea-napoi. fusese ceva la care să reacționez bine, lately? abia ce făcusen’ țăndări farfuria aia de gresia din bucătărie pentru un căcat de care ni’ nu-mi aminteam. era din ce-n ce mai rău, nuj ce se mira… 

crecă s-a speriat. sigur s-a speriat. ce bine că s-a speriat. nu mi-an’ cerut scuze atunci, ș-acuma-mi pare rău, mi-a părut rău imediat ce m-an’ ridicat de la masă. da’-n secunda aia chiar mi-an’ dorit să sufere, să se simtă și ea cum mă sințeam io de-atâta timp. singur. speriat. foarte bine că te-ai speriat. ar fi trebuit să știi c-așa fac io, c-așa reacționez, nu tu ești aia cu inteligență emoțională? nu tu citești camera mai bine? la ce te-așteptai?!, bombăneam pentru mine, în timp ce strângeam masa. da’ până și io, paralel cu realitatea, am văzut cum vinovăția, durerea, spaima, au lăsat repede loc ușurării neașteptate care i-a năvălit în obraji… 

ce moment prost să mă deranjeze cu despărțirea ei, mersi! din toate zilele din lume toma’ azi ți-ai găsit, cân’ tre’ să termin tritmăntu’… lasă-mă câteva ore, vorbim după, dacă e, crecă i-an’ repetat de mai multe ori. 

îmi păcăleam timpu’ ș-așa inexistent cu rezidența de scenarii, intrasem iar pe filme cameleonice, mă confundan’ cu personaju’, făcean’ toată ziua rime… de fapt, crecă mă trăgeam pe cur. nu știam cum s-o dreg cu proiectu’, trebuia tras urgent pe dreapta și mă rodea, nu dormean’ liniștit. nu dormeam. aaaaaaaaaa, tre’ să-mi recunosc public eșecu’… 

toată munca-n care-am fost absorbit în anii de relație cu lila se termină și ea pleacă toma’ acuma, când nu știu ce-o să fac peste-o lună, dac-o să am bani de chirie sau vreo idee despre viață?! bn, nu era neapărat o surpriză, niciodată n-am știut mare lucru despre viața mea, despre ce urmează. eram obișnuit și ca ea să renunțe la greu. să renunțe-n general. chiar m-așteptam, mai ales dacă era greu’ meu… bn, probabil și ea se simțise abandonată de-atâtea ori cu proiectu’ pulii mele. de câte ori am fost acolo unu pentru celălalt, pe bune? cum ar fi avut nevoie celălalt? 

mda, eram burzuluit, ‘mi-ardea capu’. și nu puteam s-accept că-i din cauza neputinței mele, că m-am înnodat într-un șir nesfârșit de decizii care-n’ consumau toate resursele, deși ni’ nu mai aveau legătură cu mine. au avut vreodată? cu viața noastră sigur n-aveau nicio legătură. ce viață? că nu mai eram demult împreună. ce? exact.

da’ credeam c-am nevoie de ea lângă mine. aveam nevoie de cineva lângă mine, nu puteam să rămân singur. scrisesem ș-o strofă proastă prin scenariu

sunt singur, 

singur m-am născut 

și singur o să mor, 

viața-i o curvă 

da’ nu te fute-n dormitor. hăhă.