capitolu’ 35

ștefan, mă gândesc la tine, să știi. dureros exitul de azi; m-a rupt animația aia cu ușa care se închide peste "i". dar exemplar - onest, asumat, coios. nu știu ce să-ți zic. doar asta: digeră pe îndelete - singur sau cu cine vrei tu. dă-i în plm pe toți: lasă-i să peroreze, dacă nu-i poți împiedica, și apoi dă delete la tot ce s-a nimerit să ții minte (nimeni dintre cei care-ți dau sfaturi nu poate digera în locul tău; numai tu poți digera).

nu te grăbi să digeri, nu pune presiune pe tine - te rog eu mult. lasă-te în pace, corpul&mintea ta știu mai bine. dă-i în mă-sa pe toți, te rog eu.

cândva, cred, o să vezi că închiderea proiectului va fi fost un pas înainte, nu unul înapoi (pentru că "you cannot connect the dots looking forward, you can only connect the dots looking back", zicea steve jobs într-un speech pe care ți-l recomand - îl găsești pe iutub cu search steve jobs + stanford university).

regenerează-te. la 33 de ani și eu eram, ca și tine, la pământ - divorțasem după o căsnicie fabuloasă, nu mai vroiam să fiu jurnalist, nu mai înțelegeam ce-i cu mine etc.

acum, când conectez punctele uitându-mă în urmă, aș jura că totul are sens. dar asta-i o concluzie la care fiecare ajunge pe propria lui cale, nu pe rețete de la alții.

ai grijă de tine, ștefan. misiunea ți-ai îndeplinit-o: ești unul dintre cei mai sclipitori jurnaliști ai generației tale. mai departe o să vezi tu.

mda… m-an’ gândit mult la mesaju’ ăsta după ce m-am mai liniștit. sună alfel când nu mai vrei să devastezi bucătăria, hahaha. da’ nu m-a lăsat în pace treaba cu misiunea… asta să fi fost? să fiu un jurnalist bun? what does that even mean? încă mă simt prost pentru reacția disproporționată. femeia-și face timp să-n’ scrie așa frumos și io dau cu ea de pământ. da’ aia e, atâta s-a putut, faptu’-i consumat, cum a zis și suzan. 

și io eram mai consumat decât faptu’, nu luasem ușor schimbarea. nu că m-ardeau călcâiele să merg pe teren, să fac subiecte sau așa, da’-n’ reproșam că mi-a luat atâta timp să renunț. c-an’ consumat atâtea resurse, atâția ani din tinerețea mea. că mi-an’ distrus efectiv corpu’ ca să… îndeplinesc… misiunea asta care n-avea nicio noimă? cui folosește tot timpu’ pierdut? chinu’ emoțional? rușinea cu care s-a tras cortina? mi-era greață de mine… sau cine naiba o fi fost ăla care-n’ trăise viața. 

femeia avea dreptate. trebuia să-n’ las corpu’ și mintea să dicteze ritmu’. bn, corpu’, că mintea încă era hooked la fusu’ orar de presă, cerea dopamină nonstop. dacă mă luan’ după ea, stăteam numa’ pe ig, alergan’ ca nebunu’ după mașini, după cai verzi pe pereți. 

corpu’, clar, că nu se blocase degeaba. fă, ceva, coaie, urla la mine din toate încheieturile. mai exact, nu mai face nimic! oprește-te-n paștele mă-tii de idiot, te-ai distrus destul. nu mai căuta alte justificări să te distrugi. ești în stare să te distrugi pentru orice. 

ultima fusese-n parcare la caufland cân’ m-a amenințat loganistu’ ăla că m-omoară. de ce, coaie? că ți-an’ ridicat ștergătoru’? csf dacă parchezi în diagonală, ca bâcu’? ne-omorâm pentr-o mașină parcată pe dos?

pauză, bos, time out. trebuia s-ajung neapărat la tratament, c-amânam de nujcâți ani cura. nu mă mai oprea nimic, relația, gata, proiectu’ gata, restu’ de bani dați înapoi, asociația desființată. concediu. 

pfff, primele două zile-n covasna m-au scos din minți, ce sevraj m-a luat de dimineațăăă… mă irita orice zgomot, orice interacțiune, mă-nfiora orice gând c-ar trebui, c-aș putea să mă-ntorc de tot în locu’ ăla mort de care-an’ fugit șaișpe ani, borăsc. mai bine mor și io. 

da’ din a treia zi s-a-ntâmplat ceva. monotonia, rutina, liniștea din baza de tratament, faptu’ că nu m-aștepta nimic, nicăieri, că n-aveam nimic de făcut, că nu vroiam să mai fac nimic, m-au adus într-o stare de calm. și, pentru prima oară, am acceptat-o. n-an’ dat să fug, nu mi-an’ făcut de lucru de dimineața până seara, nu mi-an’ setat obiective. prima parte a zilei la băi, restu’-n pat, ca un pacient adevărat. 

cam prin a opta zi, după ce m-au lucrat doi băieți în draci să-n’ topească zecile de contracturi în care adunasem tot stresu’ și furia, din șale până-n umeri, spatele meu a-nceput să redevină mobil. gata, po’ să mă-ntorc la bucurești să finalizez hârțogăria.

da’ cum am intrat în oraș, m-am înfuriat iar. pfoaa, aceeași greșeală dintotdeauna… în loc să stau pe loc, să mă liniștesc, s-am răbdare, să-mbrățișez ce-mi face bine, m-aruncam iar cu capu’-nainte, să mă simt în control. numa’ că rezultatu’ era pe dos. pierdean’ controlu’, creștean’ stresu’, devenean’ și mai furios. și-n’ descărcam furia-n to’ felu’ de interacțiuni stupide, în trafic, la bazin, cu prieteni.

i-an’ zis stelei că nu mă mai simt bine-n buc, în’ consumă to’ timpu’, mă seacă de puteri. muncesc de dimineața până seara pentru un pic de energie ș-o consum cu căcaturi care nu m-ajută deloc. nonsens total. ni’ măcar nu văd stelele pe ceru’ ăsta jegos, tre’ să plec ca să le zăresc, să mă pot întinde spre ele.