capitolu’ 37

în noaptea aia a-nceput invazia și toate lucrurile-au devenit automat mai stresante, contratimp, părea că tre’ să ne grăbim, dracu’ știe unde. nuj, numa’ din atracția naturală a oamenilor de-a consuma tot, de-a diseca fiecare informație, relevantă sau nu, de-a o da mai departe. io n-an’ deschis niciun link, da’ n-avean’ cum să evit discuțiile tuturor. orice televizor pe lângă care treceam țipa același lucru. șogoru’ numa’ asta făcea, rottenv, antrene, gigi, irealitatea, în’ țiuiau urechile.

mi-a scris ana pe grup că românia se pregătește să primească refugiați, s-am grijă să nu mă căsătoresc, bahahahahaha, ahahahahah, hahahahhahaha. mi-a plăcut așa tare gluma c-an’ to’ zis-o și io mai departe, cu info extra pentru ăia care nu știu contextu’, să m-asigur că râd, hahahahah. bn, mi-a servit și ca scuză cân’ n-aveam nimic de-adăugat, trântean’ gluma și treceam la alte subiecte, în’ convenea. 

mna, toaaată lumea căcată, toată țara, toată planeta. nu mai putean’ să discut cu nimeni care nu suferea de-anxietate dacă nu stătea treișpe ore cu ochii pe știri. da’, pentru prima dată, mă durea-n pix. nu vroian’ s-aud nimic. și nu veni să-n’ zij mie că nu-mi pasă, că de ce nu mă interesează, că de ce nu urmăresc, că io cu ce contribui… slbz, an’ trăit deja cu războiu’ ăsta-n casă. ș-an’ trăit de-atâtea ori realitatea asta, consumat de arderea ciclurilor de știri… plm, sunt o noxă, un produs secundar, am expirat. creieru’, corpu’ meu nu mai poa’ să ducă înc-un conflict îndesat cu pumnu’ pe gât, zi de zi, de dimineața până seara. 

pff, n-ai empatie… da, mersi. tu ai empatie pentru cineva care-a fost bărnat în ultimii… dracu’ știe câți ani?! care-a sorbit sute de canale de știri cu toate știrile zilei, în toate limbile, de la dezastre nucleare la alegeri la furtișaguri politice la proteste masive la bătăi la războaie? ce, doar pentru c-acuma-i mai aproape, crezi că-i altfel? crezi că moartea-i tratează pe ucraineni altfel decât pe sirieni, pe birmanezi, pe sudanezi, pe palestinieni, pe nigerieni, doar fiindcă-s la o graniță distanță de tine și brusc ți-e frică, te gândești dacă-s io următoru’? 

nu-n’ zice mie că n-am fachin’ empatie, c-am făcut căcatu’ ăsta ca profesie țâșpe ani, băga-mi-aș să-n’ bag, an’ tot dreptu’ din lume să nu urmăresc știrile. nu-i ca și cum n-aș afla oricum to’ ce se-ntâmplă cân’ toaaaaaată lumea are fiduri implantate-n țeastă. veștile rele nu te ocolesc niciodată. până n-aud că traversează rușii prutu’ nu stau io să-n’ stric somnu’. mai agitați-vă și voi degeaba. mai păcăliți-vă și voi că puteți schimba ceva, că-i salvați, c-opriți voi războiu’, pân-acuma ce-ați făcut? tot alarmismu’, conectarea permanentă la fiecare dezastru aduce numa’ epuizare, confuzie. cân’ plm să-ți iei spațiu, să-nțelegi, s-alegi grâu’ de neghină?! 

hă, an’ trăit degeaba cu sute de conflicte care m-au pișcat, m-au tăiat, m-au ars, au mușcat din mine ca schijele, mi-au desfigurat identitatea, dorința de-a trăi. m-au împins la mii de kilometri de viața mea, în speranța c-o să-nțeleg, că dacă-nțeleg nu mă mai doare, o să fiu bine. și nu mi-a folosit la nimic. aceleași concluzii putean’ să le aflu dac-ascultam’ liniștit mezzanine în camera mea din covasna-n ultimii șaișpe ani și nu mă lăsan’ dus cu zăhărelu’ de toate convulsiile exterioare.

deci nu mă lua pe mine cu nu-ți pasă, n-ai empatie, ok? am și io dreptu’ să trăiesc. să fiu împăcat cu deciziile pe care le iau. an’ dreptu’ să m-opresc. să m-odihnesc. nu-i abandon. e supraviețuire. 

și zilele-s mai ușoare de cân’ am învățat să fiu mai atent la mine, să las zgomotu’ ăsta social deoparte, să las emoțiile să existe, s-observ când apăs degeaba pedala de-accelerație. cân’ mă grăbesc să… orice, mă tensionez. de la presiunea să fac, să dreg, să găsesc lucruri de rezolvat, să le rezolv. dacă nu pot rezolva, mă-nervez, normal. bn, acuma chiar în’ dau seama și m-opresc. de cele mai multe ori… da’-n somn nu mai an’ control. acolo se-adună toată grăbeala, toată alergătura nealergată, mă grăbesc în toate visele. mă-ncordez să fac lucruri care nu mă interesează, de care n-am nevoie. de care nimeni n-are nevoie, plm.

visez într-una… dacă n-am visat un carusel de povești care se vroiau strigate, nu mai știau pe un’ să intre, să iasă. toate eșecurile, fricile, greutățile-nghesuite la coada jelaniei, fără număr de ordine. l-an’ visat pe bunu, da’ nu era bunicu’ meu, era omu’ care-ar fi putut să fie, militar cu grad superior, pensie bună, la oraș, dacă n-ar fi rămas la țară să-și țină familia și pământurile, să sporească averea, ca-n ion. an’ visat că eram convocat la națională, hagi antrenor, fă o fentă cum știi tu, mă certa mereu, și-n seara meciului am întârziat foarte mult, nu reușeam nijcum s-ajung la stadion, da’ și cân’ am ajuns nu știan’ cum se intră la vestiare, nu-n’ găseam echipamentu’, fiecare pas mă-ndepărta de visu’ din copilărie, mereu contratimp, mereu cu delay. pe lila an’ visat-o aproape-n fiecare seară. toate femeile pe care le-ntâlneam în visele erotice dubios de frecvente deveneau ea cân’ se dezbrăcau. cân’ m-apropiam, începea să-n’ dea detalii despre iubitu’ ei, nume, ocupație, ce-i spune. la un moment dat, an’ cedat, i-an’ zis c-am înghițit deja destule, de ce simți nevoia să mergi mai departe? cu ce m-ajută să știu mai multe despre petrișor sau cum îl chema-n vis, cplm, suntem prieteni!? dispaaaari, an’ țipat la ea, lasă-mă naibii-n pace. ș-o vreme n-am mai visat nimic. da’ ea a continuat să-mi apară-n gând, mai găseam prin bagaje chestii… elefănțeii de la etiopieni, cămașa colorată, ăla de moka, cuțitu’ lu’ ta-su, niște farfurii… cân’ băgan’ ceva pe netflix, într-o pauză, mă-ntrebam la ce se uită ea, la ce se uită împreună? nuj cplm mai foloseam contu’ ei, hăhă.