capitolu’ 4

plm, căsuța noastră a fost primu’, singuru’ loc din viața mea în care m-an’ simțit cu-adevărat acasă, de când eran’ copil. primu’ loc din bucurești în care-am legat trei ani întregi, aproape patru, după ce schimbasem vreo cinșpe case. e greu să te-mpaci cu ideea de acasă, cân’ ții totu’-ntr-un rucsac mare și câteva cutii ușor de-nghesuit într-o mașină. 

ș-acuma aveam un acasă adevărat. confortabil, intim, modern, simplu, drăguț, la preț de garsonieră-n centru. proprietarii, niște bătrânei speriați de singurătate în ditai casa, extinsă și renovată pe credit de singuru’ lor copil, plecat cu familia-n germania, apoi în anglia. prietenoși, amabili, corecți, înțelegători. foști nomenclaturiști, domnu’ lucrase la ceva reprezentanțe comerciale ale româniei prin niște capitale, doamna, cercetătoare la institut. 

era locu’ pe care-l amenajasem de la un salariu la altu’, unde-i salvasem pe pușkin, andrei și lil’ nose din boschetărie, unde ne umpluseră de purici benone și ozy, deveniți răsfățații cartierului, ne-a luat o lună de dezinsecții să scăpăm de molima săltăreață. acolo am pus la cale campania, am plantat gazon nou în pandemie, cu turbă de pe oleix furată din pădure, cred; acolo am adoptat-o pe pruna și tot acolo s-a-mbolnăvit benone de boala misterioasă care i-a adus finalu’ tragic pe patru octombrie la unudouăjșapte noaptea, doamne, iartă-l. 

acolo s-a străduit lila să mă-nvețe, aproape cu forța, să mai iau câte-o pauză, să mă bucur de toate prostiile cu care ne-a-nconjurat. bn, aproape cu forța o convinsesem și io să se mute. io, hotărât să mă mut, cu sau fără ea, aveam nevoie de-un loc al meu. ea, nehotărâtă, mă to’ freca la cap cu apartamentu’ din victoriei, să pun bani la-ntreținere, să plm. păi, tu mă tot rogi să rămân, întreținerea aia-i pentru o persoană, dacă mă bagi și pe mine se dublează suma… 

în fine, zona era un fel de tampon între rahova la bloc, profund muncitorească, în tranziție spre clasa de mijloc, și rahova pauperă, bucata de cartier lipită direct de ferentari, un fel de albie extinsă a celui din urmă. gentrificarea-și băgase deja nasu’, prețu’ chiriilor dădea la o parte locatarii obișnuiți în favoarea milenialilor ca noi; apăreau cartiere rezidențiale, cafenele de specialitate, brutării cu maia ancestrală. per ansamblu, aeru’ vag nouăzecist nu diferea foarte mult de vaibu’ de cartier de prin restul sectoarelor, da’ sărăcia era ceva mai vizibilă, mă sințeam mai aproape de copilăria mea de oraș mic cu blocuri joase, puține, decât în alte părți ale orașului. 

lila s-a speriat de imaginea monstrulețului post-comunist, un minibloc cu trei nivele, crescut în cocoașa casei bătrânești, pe-un colț de stradă, vizavi de-un bloc cu patru etaje, într-o zonă incertă, da’ majoritar românească, lucru subliniat și de agentu’-imobiliar-fost-chiriaș-al-căsuței, și de proprietari. zona părea sub standardele pe care și le dorea ea, deși blocu’-n care crescuse-n botoșani arăta mai rău decât vecinele noastre. pe mine mă interesa că era parter și șansele să cadă pe mine la cutremur erau muuuult mai mici decât pe victoriei.

din sălaj, unde ne lăsa osutășaptișpe, drumu’ făcea dreapta, apoi prima la stânga, dădea-ntr-un rond cu cinci ieșiri, numa’ case; pe prima, două bartai vile-n oglindă, curți largi, locuite de ce mai e prin țară din garda de fier sau cum le zicea, un clan de spoitori care cică se ocupa cu transferuri de proprietăți, adică mergeau la oameni cu datorii sau bătrâni fără familie și-i convingeau să-și cedeze casa… da’ n-an’ găsit prea multe informații credibile pe net. și-n orice caz, oamenii erau liniștiți, cosmopoliți, pe lângă romă și română, copiii vorbeau și engleză, chiar suedeză, foarte curioși, politicoși. ’n-afar’ de două, trei ocazii pe an când amanetau strada câteva ore cu salam sau adi sau vreun lăutar mai la modă pentru o cununie, un botez, nu prea ieșeau din matcă.

în fine, odată ce-am intrat în curte, un pătrat perfect cu gazon verde, strălucitor, opus unui perete de cărămidă, fețele noastre au început să se-nsenineze. mai ales a ei. în încăperile mici, totu’ n-avea mai mult de patruj de mp, domnea o pisică, deci era ok cu animalele, yay. lila s-a lăsat imediat păcălită de felu’-n care bătea lumina prin geamurile mari de la dormitor și living, îngrădite de câte-un grilaj cu formă de ochiuri de aragaz, și, mai ales, de peretele cu cărămidă din living, plus peretele de cărămidă din curte, perfecte pentru jdemii de poze pe insta. io eram încântat de bucătăria spațioasă, de curte și de beci, unde, ca-ntr-o reclamă la hornbácsi, putean’ să dau frâu liber planurilor mele de meșter reprimat. 

am primit înc-o dată asigurări nesolicitate cu privire la calitatea vecinilor și liniștea care domnește, cu mici excepții, pe străduță, mai că ni se mulțumea că nu suntem romi. eram chiriașii perfecți, palizi, inofensivi, cu joburi ok, ne-așteptau cât de curând să stabilim detaliile, să batem palma. ok, sigur, pentru mine era clar că-i casa mea… noastră. lila mai avea ceva îndoieli, așa că nu i-am zis că luasem urma aifonului ei furat la câteva sute de metri, an’ hotărât să merg în mormânt cu secretu’.