capitolu’ 5

a doua zi m-a convocat cp la origo, era cu mandark. ia zi, bos, am discutat noi doi treaba cu crowdfundingu’? nu, frate, cplm să discutăm? nu vorbisen’ cu cp de luni întregi, de cân’ a zis că se retrage. da’ mandark nu de explicații raționale avea nevoie, că nu există niciun complot. îi trebuia cineva care să-l trezească, să-l pună la punct. și era to’ mai clar că nimeni din redacția aia, nici măcar cp, nu era dispus s-o facă. sau în stare…

și-nțeleg, frate. mandark era de departe cel mai talentat jurnalist de investigație din românia. jos pălăria! unu dintre cei mai buni din lume. documentare beton, curaj fără margini, scriitură de excepție. subiectele, sursele, felu’-n care-și construia relații cu ele, cum le gestiona, admirabil, un goat pe care lumea-l respecta, eram fan, look impecabil, retras, cu ochii-n patru, serviabil, o arhivă vie care, cu câteva telefoane, deschidea uși ferecate pentru un reporter tânăr, ca mine sau ac/dc. avea într-un deceniu bombe cât pentru trei redacții. pentru mine, perla era aia lansată la noi în beci, oligarhi, mafioți, securiști, dilări de arme, dileală totală… inspirație la maxim. cam p-atunci mă racolase și pe mine, hai, nu vrei să te-nscrii-n asociație? nu-i mare chestie, semnezi o adeziune, nu tre’ să faci nimic. mai stai cu noi, vv-v-vii pe la ateliere, dai și tu un șer, băiețeală. șerban în’ zisese să mă feresc de el, e dus cu pluta, da’ cine-l mai băga-n seamă p-ăla? cum să nu vreau? normal, an’ zis, mi se părea de bun simț, oricum le susțineam activitatea, de ce să nu facem front comun?

chiar căutam un cadru mai clar, mă gândean’ că po’ să combin gonzăreala de la casă cu structura lor investigativă și să fac cel mai tare jurnalism. cam ăsta era planu’. și sincer, redacția mi se părea o oază, un răgaz de organizare și claritate care-n’ lipsea-n bahaosu’ de la casă. la redacție, munca era muncă, distracția, distracție, nu se dormea cu subiectu’-n pat, abia s-au îndurat oamenii să pun’-o canapea-n sediu, știau ce știau. cân’ închideam laptopu’, plecam la ctrl, la unguri sau ce știu io ce terasă, nu desfăceam berea pe birou. oamenii care se perindau p-acolo veneau cu treburi concrete, s-ajute, să dea un interviu, să ne-nvețe ceva, n-o freca nimeni degeaba, într-un nor gros de marihuana. era un refugiu-n care să-mi liniștesc anxietățile jurnalistice.

și mandark era disponibil, gata s-ajute și când nu era convins de subiect, știa că tre’ să scuturi pomu’ ca s-aduni ceva. eram încântat că scutură un pom pentru mine, că-și folosește sursele să m-ajute, fără s-aștepte ceva-n schimb. părea că oamenii făceau de toate unii pentru alții și nu cereau nimic. conta doar să-ți poți face treaba, să scoți adevăru’ la iveală, oricât de nesemnificativ pare pentru alții.

redacția era cel mai bun compromis, clar. unii dintre cei mai buni jurnaliști care-au existat vreodată-n țara asta, recunoscuți internațional, c-o rețea globală-n continuă creștere, pusă pe picioare chiar de cp; fără șefi beșiți care dau ordine și decid ce-i important și ce nu; fără reguli inutile, doar cât să ne ferească de belele; și, cel mai important, cu surse constante de venituri. chiar dacă nu erau mulți bani. mare parte, granturi internaționale, unele de la fundații, altele de la guverne străine. nu-mi plăcea, deloc ideal. crecă-i riscant să primești bani de la guvernu’ olandei, elveției… de la orice guvern, normal că se trezesc to’ felu’ de fraieri să te facă soroșist, securist, spion, plm. să nu mai zic că dacă azi iei bani de la ăia, cum reclami mâine că nujcine ia bani de la guvernu’ româniei? în plus, programele de genu’ ne-obligau să ne-aliniem agenda cu obiectivele lor, poate că era interesant subiectu’ cu extremiștii, da’ nu l-aș fi făcut dacă nu erau bani pentru asta, mă interesau alte chestii.

ac/dc mă băgase-n schemă aproape cu japca. avea el nujce fire cu rușii din spatele ungurilor, cooperări între xenofobii europei, căutau împreună soluții să se urască mai bine, hăhăhă. m-agasa cu-ntrebări, nu-mi traduci și mie nujce, n-am timp, mă-nerva, da’ pân’ la urmă m-a-mbârligat. zile-ntregi m-an’ câcâit cu contractu’ ăla, mă oripila ideea de scris la normă, i-an’ și zis lu’ cp că nu po’ să primesc bani pentru un proiect care nu-mi aprinde toate beculețele, da-mi trebuiau bani, nu mai suportam să umblu cu chiloți rupți și să cerșesc de la lotso pentru țigări, zijcă erau banii lui.

vreun an am încasat pentru mai nimic. mai ajutan’ c-o traducere, căutam ceva pe net, da’ maghiara mea nu era cât de bună credea ac/dc, chiar dacă n-ascundean’ chestia asta, ce, mi-era rușine să recunosc că-s bozgor și nu știu limba? aia e, mintea mea bilingvă s-a oprit din dezvoltare pe la zece ani. putean’ să conversez la bere despre meci, da’ nu să dezleg documente, contracte-n limbaj de lemn, ni’ nu-nțelegean’ tot ce scria-n ziar, în niciun caz nu eran’ capabil să fac interviuri în maghiară. și cam asta spera ac/dc c-o să fac pentru documentar.

numa’ că m-am obișnuit repede cu bani contra birocrație, leneș de lux, deși mi se făcea rău în fiecare lună cân’ trebuia să semnez procesu’ verbal ca să-mi transfere banii. plm, nu e ca și cum mă lăfăiam pe banii ăia, că lucram la proces, mai tot ce-am făcut la casă-n anu’ ăla, siria, refugiați, era acoperit cu banii ăștia; da’ to’ mă sințean' mic, prost, incapabil, vinovat că irosesc resurse, că iau bani pentru titluri fără conținut, n-aveam un paragraf scris pentru redacție. oamenii m-ajutau, mă-nvățau, mă-ngrijeau, cine-a mai investit vreodată atâta-n mine fără roi? în afară de mama, hăhă. chiar mă rugam să fiu certat, dat afară, numa’ să nu simt pârjolu’ ăla veșnic în stomac și-n creier, rușinea cât casa. hă, crec-așa era și cu lila, așteptam sancțiuni externe care să-mi rezolve neplăcerile, alții să decidă. da’ cp zicea doar, hei, la ce lucrezi? n-ai mai publicat de mult. sau îl punea pe fratele să mă descoasă, și fratele dilua imediat stresu’, e ok, bos, fă și tu niște d-alea, niște d-alealalte, scrie un blog. ș-uite-așa mai întindeam o lună, două ciorba.