capitolu’ 9

într-un fel de căcat, m-an’ simțit un pic mai bine să-l văd pe khaled în starea aia-n aeroport. an’ zis că se duce pe copcă, i-a mâncat sufletu’ drumu’ până-n germania. și lunile-n berlin. satisfacția aia de moment cân’ mă gândeam c-altcineva o duce mai rău… de parcă asta-nsemna că io o duc bine. m-a pălit imediat rușinea c-o palmă peste obraji ș-un pumn în burtă. io avean’ de-ales.

da’ era binevenită orice distragere, orice falsă amânare a-ntâlnirii inevitabile cu sia, în’ sfredelea deja toate gândurile. sincer, ni’ nu m-așteptasen’ să răspundă la mesaj. sigur vrea niște bani, să-i fac rost de-un job, doar sunt jurnalist, o să-ntreb, să vedem. poate avea nevoie numa’ să fie departe de toți refugiații cu care trebuia să-și împartă zilele; să uite că-i al nimănui, o pauză de la germanitatea care-ncepea să-i înghită adeneu’; poate totu’ era prea mult pentru un puști de douăj de ani, ni’ nu știan’ dacă are douăj de ani, arăta mai bărbat ca mine, da’-l credeam pe cuvânt. 

era clar c-aștepta ceva de la mine. și io de la el. de ce-ar fi venit pân’ la tegel la unșpe noaptea dacă nu se-aștepta să-l ajut cu ceva? doar nu vroia să fim prieteni. altfel n-avea sens. așa a fost de la-nceput. și de ce s-ar fi schimbat acuma situația? ne foloseam unu de celălalt, d-aia ne-am înhăitat în piața aia din atena. 

io știan’ clar ce vreau. și eran’ destul de sigur că el nu vrea. să-n’ spună adevăru’ despre viața lui. sincer, numa’ asta mă interesa. ce-nseamnă să fie-n germania? cum cadrează cu așteptările lui despre lumea nouă? cplm e integrarea? dacă reușean’ să scot o continuare bună, un profil de refugiat care să rupă, să le-arate europenilor că-s și băieți buni, că cei mai mulți îs băieți buni… nimeni nu făcuse pân-atunci ceva ca lumea. sau nu găsisem io. bn, articolu’ nostru fusese nebunie totală, printre primii din lume, sigur primii și singurii din românia care s-au gândit s-au dus mii de kilometri cot la cot cu ei. îl tradusesem și-n engleză, în deutsch. n-a bubuit afar’, da’ era unu dintre reportajele esențiale despre fenomenu’ ăsta istoric. în orice caz, așa mă raportam io la munca făcută, chiar dacă-n secret eram dezamăgit. poate vroia doar să mă consoleze, nenorocirea de la colectiv șocase pe toată lumea… khaled știa mai bine ca mine ce-nseamnă moarte, ce-nseamnă să-ți ardă concetățeni, vecini, prieteni, io habar n-aveam. 

scheiße, bruder, nu trebuia să te duci la kurzii ăia plini de căcat, vorbesc numa’ gogoși, îi omoară pe arabi doar că-s arabi. păi, îmi zici tu cum stau lucrurile, îmi vorbești despre viața ta adevărată, despre familia ta, m-ajuți să merg la șam, să-ți vizitez rudele, prietenii? la alep? nu, bruder, ce să faci acolo, vrei să mori? păi, la kurzi am putut să merg fără să mor, ei m-au primit, au avut grijă de mine… scheiß egal, bruder, nu te mai duce nicăieri, ai iubită frumoasă, însoară-te, fă copii, hăhăhă, eu nu mă mai duc niciodată acolo, inșalah, a zis.

stătea cu nujcâți în cameră, ăia cică vindeau marfă, se drogau, ajunge ș-ăsta junkist, m-an’ gândit. fără nujce documente, nu putea să facă școală, să muncească, un căcat d-ăsta birocratic, mergea-n gol până-i acceptau cererea de azil. dacă i-o acceptau. da’ măcar banghea deja germană, era talentu’ lui să-nvețe repede, să se-adapteze, calități pe care le remarcasem în excursia noastră. ș-avea tot timpu’ să se gândească la căcaturile de care fugea. că fix d-asta avea nevoie, să-și amintească tot. 

am fumat amândoi din pueblou’ meu albastru, abia cumpărat, rula prost. de ce dracu’ te-ai apucat, frate? nu știu, bruder. hai, ia tu pachetu’ ăsta, i l-am întins. nu, bruder. ba da. ești sigur? da, frate, mai am unu. n-ai nevoie și de ceva bani? nu, bruder. hai, mă, ești sigur? îmi dau ăștia c€va să supraviețuiesc. păi, și mai ai? nu prea mai am, bruder. păi, ia măcar de-autobuz, c-ai venit pân’-aici. ok, a zis pân’ la urmă. 

bine-au făcut c-au închis granițele, bruder, a continuat, prea mulți proști care-i stricau cota, îi reduceau șansele. aha, știu ce zici… da’ nu-l credeam, de ce-ar fi fost altfel, de ce l-aș fi crezut pe el? poate-i dădeam nas doar fiindcă mă sințeam vinovat că l-an’ lăsat așa-n ungaria…