acum opt ani am lăsat țigările. și asta mi-a schimbat radical viața. 

nu e vorba despre lucrurile extraordinare și vacanțele minunate pe care mi le-am cumpărat cu banii „economisiți”. ci că am curățat, am defrișat cărarea către propria bunăstare. către mine. 

13 decembrie 2017 e una dintre cele mai triste zile din viața mea. ziua-n care am aflat că George are un cancer oribil. care ni l-a și luat, paișpe luni mai târziu. dar rămâne și o zi specială: mă întoarce mereu către un om bun, unu dintre cei mai buni pe care i-am cunoscut. îi datorez, într-un fel crud, și faptu’ că azi sunt în cea mai bună formă, mai sănătos decât am fost probabil în orice alt moment. 

nu știu dacă m-aș fi ținut de decizie fără acest imbold tragic - încercasem de mai multe ori să renunț și recidivasem. cu siguranță mi-ar fi fost mult mai greu dacă n-aș fi renunțat mai întâi la notificări - am șters aplicațiile țipătoare ș-am blocat toate drogurile ecranate, să nu mai sară creieru’ din priză de zece ori pe minut (vorbesc și despre asta în capitolele următoare din carte). 

acum că pun pe hârtie lucrurile astea mă gândesc că notificările sunt foarte similare țigării: un stimul puternic pentru creier, care deschide poarta către o serie de alte comportamente nesănătoase, hă. da, așa cum fumatu’ a deschis ușile altor vicii cu care mi-am acoperit ani de zile neajunsurile, și notificările mi-au amanetat ani de zile atenția și mi-au ținut mintea-n priză pentru te miri ce urgențe false. notificările-s un fel de extensie virtuală a unui obicei toxic ca fumatu’, i guess.

și la fel cum nefumatu’ a deschis calea către obiceiuri mult mai sănătoase pentru corpu’ meu, lipsa consumului irațional de tehnologie m-a condus către conexiuni mult mai hrănitoare cu mine și cei din jur, hm. are sens. poate fără pașii ăștia aș fi trăit în continuare în minciuna pe care mi-o construisem ani de zile la bucurești.

spun adesea, am scris și-n carte: mi se pare trist că cea mai bună chestie pe care am făcut-o pentru mine a fost să repar cea mai proastă decizie pe care am luat-o. dar e adevărat. nimic care-ți sabotează traiu’, care-ți periclitează sănătatea și-i afectează pe cei din jur nu ar trebui să aibă atâta spațiu în viața ta. 

cu toate astea, țigara a fost un prieten. rău, dar mereu prezent, ha. cu cât recitesc manuscrisu’, cu atât mi-e mai milă de corpu’ meu din anii ăia. de efectele nevăzute pe care acest gest oribil le-a avut în viața mea și-a celor din jur. 

mai rău e că țigara a fost doar unu din cuiele din sicriu. rareori am fumat fără să beau o cafeluță, o cola, o berică, ceva, toate, de mai multe ori pe zi. să nu mai zic de alte droguri. în capitolele de săptămâna trecută am povestit cum îmi confecționam, pentru berea de dimineață, țigări din tutunu’ pe care-l adunam din mucurile rămase-n scrumiere, după vreo petrecere. sau mai rău, cum băgam un jin ling - cu noi te lași de fumat - în zilele groaznice în care n-aveam nici mucuri de țigară.

rareori, și doar spre sfârșitu’ acestui obicei acaparant, am acompaniat țigara cu un pahar cu apă. doar când am început să simt, efectiv, cum mă uscam, mă dezintegram la fiecare fum, cum mi se uscau buzele, cum mi se deteriora pielea, cum mi se rărea păru’ pentru’ că luam corpului accesu’ la cea mai de preț resursă, aer curat. ha, bine, cât se poate într-un bucurești oribil cu aeru’, cu apa, cu oamenii. 

da! după opt ani, pot să zic că renunțatu’ la fumat a fost cea mai bună decizie din viața mea. 

în primu’ rând, am început să simt gusturi și mirosuri care mi-au redesenat relația cu mâncarea. în al doilea rând, m-a forțat să mă mișc mai mult, mai conștient. mai întâi ca un fel de tic nervos cu care am preferat să înlocuiesc gestu’ fumatului (am făcut mii de flotări în primele luni). apoi ca un fel de asigurare că rămân pe drumu’ cel bun, că nu pot să-mi intoxic plămânii și toate țesuturile după ce-am depus un efort considerabil ca să le-ajut să se vindece. în al treilea rând, m-a ajutat să-mi dau seama că relația toxică cu corpu’ meu nu era singulară. aceeași rețetă se repeta-n dragoste, prietenie, muncă. și cu cât negura fumului de țigară se rărea în cortexu’, inima, plămânii, arterele mele, cu atât am început să văd mai clar și de unde mi se trăgeau toate astea. 

azi am 2991 de zile fără țigări (și notificări) și sunt cea mai bună versiune a mea, de departe. simplul fapt că pot să mă trezesc la 4 sau la 5 dimineața fără o cortină trasă peste ochi, că-mi dedic adesea prima oră a zilei, fără ecrane, doar mișcare gentilă, înviorare, mobilizare, că beau multă apă și mănânc cel mai hrănitor mic dejun, sunt mărturii că am luat cea mai bună hotărâre acum opt ani și c-am întărit-o constant cu deciziile zilnice de-a continua pe cărarea mea. 

când sunt bun cu mine, sunt mai bun și pentru ceilalți oameni din viața mea. și mai aproape de persoana care-mi doream să fiu când eram un copil. 

despre toți anii de fum și de fugă, cum am ajuns acolo și cum am scăpat în txt (+ 9 articole din 2013) și audio. 

weekend frumos. și aer curat!
mako