citeam zilele trecute că cea mai mai comună formă de malnutriție la nivel global e supraconsumu’ [nourish - reshma shah, brenda davis, 2020]. dacă ești ca mine, probabil suferi sau ai suferit și tu la un moment dat de asta. e atunci când mănânci prea mult din ceva anume, de regulă chestii procesate, grase, dulci, sărate, și prea puține produse proaspete, cu vitamine, minerale, d-astea. nu-i grav dac-o faci doar ocazional și reglezi cu multe fructe și legume (nu suplimente), mișcare, no stress. da’ dacă nu le echilibrezi ș-o ții tot așa, poa’ să iasă nasol.

nuj de ce mi se pare că chestia asta seamănă destul de mult cu felu’-n care bingiuiesc uneori muncă. sunt zilele alea-n care am impresia că tre’ să rezolv toate lucrurile deodată. și bag în mine ca prostu’, fără să mă gândesc. malmunciție, hăhă.

ca acuma. mai sunt câteva zile până la crăciun, ziua mea, anu’ nou, apoi începe sesiunea. și musai tre’ să bifez toate chestiile cu care „am rămas în urmă”: îmi expiră perioadele de probă la nujcâte aplicații pe care testez diverse pentru platformă; tre’ să termin de editat și înregistrat și mai multe capitole înainte de sărbători, să-mi iau de-un necaz; tre’ să termin toate proiectele pentru facultate, să scap de toate datoriile, să eradichez mucegaiu’ din toată casa, curățenie generală, să spăl mașina, să termin cele șase cărți începute, ca să nu-mi stric statisticile pe goodreads, pff, am uitat să-mi fac lecția de duolingo; tre’ să scriu textu’ ăsta și nici nu l-am început, tre’ să-mi bat în cuie toate planurile pentru anu’ nou, să m-apuc de următoarea carte, sunt în urmă rău, deja, să rezolv viitoru’ financiar al copilului meu nenăscut, chiar dacă n-am cum să controlez mai nimic din ce-o să se întâmple.

așa că mă trezesc înțepenit după 10-12 ore în care am făcut obsesiv ceva, altceva, încă ceva, toate lucrurile-n paralel, că nu merge una fără cealaltă, toate-s legate, trei, cinci, șapte. și dacă mă-ntrebi, nu știu să-ți zic ce-am făcut, pe bune, cu ce-am rămas, de ce-am făcut, ce mai am de făcut. n-am făcut nimic. extrem de frustrant. și obositor. și trist?! mai ales dacă-s urâcios cu iubita mea. dacă n-am avut timp s-o-ntreb pe mama cum se simte. dacă n-am apucat să văd ce mai fac tripleții lu’ soră-mea.

din fericire, e o senzație cu care nu mai sunt obișnuit, se-ntâmplă rar. mult mai rar. și, sper io, tot mai rar. dar, înainte, asta era ziua mea. fiecare zi. șapte din șapte. treisuteșaișcinci. uneori aveam atâtea de făcut, atâtea „priorități”, totu’ era urgent, că ni’ nu mai știam care-i viața mea printre toate sarcinile care nu se mai terminau, oricât tăiam și dădeam paginile, mereu apărea ceva. și eram așa obișnuit cu starea lucrurilor c-abia dacă mai chestionam treaba asta. epuizarea aia soră cu resemnarea mă făcea să cred, mă convingea că da, „asta-i viața”. așa vor arăta toate zilele mele de-acum înainte și pân’ la sfârșitu’ universului. și de ce să cred altfel? fuseseră deja atâția ani în care așa se desfășurase scenariu’ existenței mele, cea mai mare parte din timp. nu asta-i viața? nu asta-nseamnă să fii adult? să ai responsabilități? să te confunzi cu ele?

în capitolele de săptămâna asta chiar descriu depersonalizarea acută de care am suferit o bună bucată de timp, nu mai știam unde se termină degetele mele și unde-ncepe pixu’ de jurnalist, nu mai deosebeam reportofonu’ de ureche și creieru’ de hdd.

când sunt în formă, mă opresc singur, scap de modu’ zombi înainte să m-atenționeze mădă că mi-a expirat timpu’ de joacă.

da' sunt și zile ca asta în care NU POT SĂ MĂ OPRESC. dacă încă e lumină afară, dacă pe ceas au trecut doar 6 ore, dacă n-am bifat ceva din lista draconică pe care-am făcut-o, mă simt un ratat. pur și simplu. chiar dac-am prestat în șase ore muncă pentru două-trei zile, faptu’ că n-am pontat ca-n fabrică mă termină psihic, zijc-am irosit toată ziua, jur.

e absurd. efectiv am zile în care fac ture duble, triple ca volum de muncă și tot mă simt vinovat. că nu sunt mai eficient. că nu sunt mai productiv. că sunt o povară pentru societate, un inutil, un asistat. că munca mea nu se vede. că nu mă citesc suficienți oameni. că nu mă promovez suficient (când naiba?!). că nu fac suficienți bani. că nu plătesc niciodată la timp datoriile.

apoi îmi ia ore bune să scap de bâzâitu’ ăla din creier, numa’ io-l aud? parc-aș fi băut șase espresso, adorm bâzâind. și mă trezesc mahmur, frate. jur. zijc-am fost la petrecere. zijc-a fost revelionu’. da’ unu din ăla de trei, patru zile, în care am băut ș-am mâncat într-una numa’ fripturi și grătare. și-mi ia două, trei zile să mă dreg, să-mi intru iar în rutină.

da’-n timpu’ ăsta de mahmureală îmi amintesc la ce-s bune toate obiceiurile pe care mi le-am format în ultimii ani, ce bine e să mă țin de ele, chiar dacă mai sar câte o zi. de ce nu mai fumez. de ce beau foarte rar. de ce mă culc și mă trezesc devreme. de ce mă mișc cât pot de mult, de la prima oră. de ce încerc să termin munca cu ecrane în prima parte a zilei, să dau timp creierului să-și revină înainte de odihnă. să-mi ascult corpu’ când zice că-i e foame, sete, c-a obosit, că-l doare ceva. ca să se poată chiar odihni, c-altfel, degeaba. degeaba mă culc opt, zece, doișpe ore dacă mintea și trupu’ n-au timp să se golească de supraconsumu’ la care le-am expus.

dar suntem învățați că trebuie. că așa-i responsabil. îți place, nu-ți place, taci și-nghite. așa-i viața de adult, așa se plătesc facturile, așa se reduce deficitu’ făcut de alții. muncă multă și austeritate, că-i mai bună decât toate. fmm, ce minciuni, ce spălare pe creier. îți dai seama ce spălat pe creier sunt dac-ajung să mă autoexploatez în halu’ ăsta? ce creieri spălați avem? haha.

io, care-s de părere că de la paralela asta în sus ar trebui să fie ilegală munca și școala din noiembrie până-n martie. c-ar trebui să ne retragem toți în vizuine și să hibernăm până când avem iar minim doișpe ore de lumină pe zi. să ne-ncărcăm bateriile. io, care cred că toți ar trebui s-avem măcar un an sabatic până-n treij de ani.

din fericire, reușesc să-mi revin. la rutine. la ritmuri sustenabile. am tot mai mult antrenament. până la urmă, cu ce m-ajută să termin TOATE lucrurile dacă mă termin pe mine, în proces? îmi amintesc că e suficient. nu e totu’ așa de deep, de important, de serios. sunt liniștit, sunt calm…

nu tre’ să fie totu’ gata. nu tre’ să fie totu’ perfect. șase ore-s de-ajuns. cinci ore. patru ore. nu orice muncă tre’ cuantificată-n ore. n-ar trebui. n-ar trebui. n-ar trebui. nu pot face mai multe decât fac deja. nu putem. nu fără să ne ardem.

așa că, csz, sper că reușești și tu să te prioritizezi mai mult decât o făceai înainte. că reușești să închizi ecranele la timp. că nu faci sărbătorile astea doar despre alergat și obligații. c-apuci să mai și trăiești. că te-ai prins mai repede ca mine cum s-o faci.

hai, mă-ntorc la treabă. nu c-aș mai știi ce făceam, haha.

weekend fain.

mako