De vorbă cu tata

[E interesant să realizezi cât de greu îți amintești unde sunt, sau măcar ce erau, lucrurile pe care cu bună știință le-ai ascuns odată.]

Sunt la Foișor, într-o clădire, în spatele Spitalului Clinic de Ortopedie, care se hurducă de câte ori trece tramvaiul 14 pe Bulevardul Ferdinand. Cu mine sunt Nana, sora mea, prietenul ei, Vali și prietena mea, Oana. Stăm înșirați pe canapea și punem la punct planul de acțiune. Sora mea tastează numărul de telefon…

Ultima oară l-am văzut în ianuarie 1997. Eram răcit. Îmbrăcat în pijamale, stăteam înfofolit într-o plapumă groasă pe canapeaua extensibilă din sufragerie. De regulă, camera mică – singura în afara sufrageriei – era locul în care stăteam cu sora mea, însă în situații excepționale, ca cea de față, locul de pe canapea, cu vedere la televizor inclusă, îmi era rezervat.

Samsung-ul, cumpărat cu mândrie de mama de la Târgu Secuiesc în 1992, huruia un program banal, de la înălțimea comodei în care ai mei țineau medicamentele. Tata se mutase de câteva zile în cabinetul lui de la baza de tratament, unde dormea pe patul de consultație. Alternativ, cum aveam să aflu ulterior, împărțea o cameră de hotel cu doamna Eleonora, ce avea să-i devină soție. Venise acasă pentru a-și mai aduna din lucruri, prilej cu care mi-a adus o mână de banane. Nu țin minte ce mi-a spus. Cred că m-a mângâiat pe cap și m-a sărutat. Era bărbierit și nu mirosea a alcool, ca alte dăți. Mi-a urat să mă fac bine repede. Urma să mă mai viziteze în zilele următoare. Nu l-am mai văzut niciodată.

Tata era un tip subțire, ascuțit chiar, nu foarte înalt și cu 20 de ani mai în vârstă ca mama. În ciuda aspectului precar, mi l-am închipuit mereu ca un bărbat iscusit în arta seducției. Sau poate mi-am proiectat imaginea asta în speranța că aveam să-l moștenesc. Fusese căsătorit de mult, la București, înainte să se mute la Sîngeorz-Băi, în Bistrița. Eu m-am născut la Covasna, fiind primul lui copil și al treilea al mamei.

Era medic. La baza de tratament era respectat de toată lumea, chiar dacă și femeile de serviciu îl cunoșteau pentru slăbiciunea lui pentru alcool. Colegii de la școală se simțeau responsabili să-mi spună că „iar l-am văzut pe tac-tu beat”. Totuși, avea un aspect foarte îngrijit. Umbla mereu la costum, cu cravate asortate și cămăși lipsite de cute. Vara purta costume ușoare, bej, iar iarna trăgea câte un pulover peste cămașă. În fiecare dimineață, își pieptăna părul într-o parte. Am avut o perioadă în care cred că am încercat să-l imit, deși garderoba mea era limitată la cel mult două-trei piese elegante. De câte ori mergeam să-l vizitez, la cabinet, trebuia să aștept să termine consultațiile, lucru ce mă enerva teribil pentru că voiam să mă laud cu bulinele roșii sau notele mele bune. De cele mai multe ori, după program, mergea la barul de lângă recepție, de unde ajungea, cel mai des, direct în pat. Profitam adesea de starea lui, golindu-i buzunarele – cu complicitatea sau mânat de sora mea mai mare – de ciubucul  deloc neglijabil cantitativ pe care-l adunase de-a lungul zilei. Din banii „împrumutați” cumpăram înghețată și gumă de mestecat pentru toți copiii din spatele blocului, ceea ce ne asigura protecția și statutul incontestabil de vedete.

În cei doisprezece ani în care nu am ne-am văzut, nu ne-am vorbit, nu ne-am scris, m-am gândit rar la el. La început mă simțeam decepționat că a ales să plece fără să își ia rămas bun. Credeam că i-am greșit, deși mama îmi spusese clar că de vină erau neînțelegerile dintre ei. După câteva săptămâni, copiii de la școală aflaseră de despărțirea alor mei, lucru pe care îl considerau demn de menționat în vendetele personale pentru micile răfuieli. „V-a lăsat tactu’!”, ori „de-asta a plecat taică-tău” spuneau fără cea mai mică urmă de regret. Nu acceptam, negam „acuzațiile” ce mi se aduceau și încercam să găsesc scuze pentru o situație de care, am înțeles mai târziu, nu mă făceam vinovat. Faza de negare a trecut cam într-un an. Îmi acceptasem condiția și mă declaram fericit că mama îmi devenise și tata. Ne simțeam bine fără el. În casă era liniște.

A urmat perioada în care l-am renegat. Dacă mă întreba cineva cu ce se ocupă ai mei, răspundeam că „mama e asistentă, iar tată nu am.” Lipsiți de un salariu de medic, au început însă problemele financiare. Mama reușea cu greu să întrețină doi copii și o casă dintr-un salariu mediocru. Țin minte că așteptam vara, când stațiunea se umplea de turiști străini, pentru că mama primea ciubucuri consistente. În două-trei luni putea strângea câteva sute de dolari din care să plătească datoriile și să ne pregătească pentru școală. Eu mă simțeam fericit, deși sora mea mi-a amintit, câțiva ani mai târziu, că mult timp am mâncat doar cartofi de trei ori pe zi. În acest context, bunica mea – femeie de la țară – nu i-a dat pace mamei până când n-a acceptat să-l dea în judecată pentru pensie alimentară. Bunicii nu-i plăcuse niciodată de „unguru’ nyenoroșit”. După mai mult timp și un munte de hârtii, am devenit „pensionar”. Citația de la poștă era singura punte de legătură cu tata. Îi aflam adresa, care s-a schimbat de câteva ori. Eu am rămas indiferent, deși știu că pe mama o ajutau banii, un milion și ceva de lei.

Regret că nu am putut profita de experiența lui de viață. Nu-mi amintesc ce vorbeam, dacă m-a învățat ceva, în afară de limba maghiară. M-a ajutat și cu câteva litere când am învățat să citesc. Am în minte o scenă în care, aflați la țară la bunici, jucam fotbal cu o minge verde din cauciuc. Pe sora mea știu că a învățat-o să joace table. Uneori, ne ducea la cofetăria din colț, de unde ne cumpăra ișlere, un fel de biscuiți cu gem, înveliți în ciocolată. În amintirile mele au rămas și scenele cu crizele lui de epilepsie. Îl vedeam cu spume la gură și nu înțelegeam de ce mama îi băga pe gât o lingură de lemn.

Era un om inteligent și citit, cu un limbaj impecabil, atât în română cât și în maghiară. Mama îmi povestea cum, atunci când aveam doar câțiva ani, încerca să-mi insufle pasiunea pentru muzică lovind cu tacâmurile pahare sau farfurii și spunându-mi nota muzicală ce-și lua zborul prin bucătăria înghesuită. Tot el ne punea să ascultăm compozitorii clasici, spunându-ne poveștile muzicilor pe care le ascultam. De altfel, imaginea care-mi vine în minte de cele mai multe ori când mă gândesc la el este o poză alb-negru, de când era adolescent: purta ochelari cu rame groase, avea părul tuns mediu și dat pe spate, iar în mână ținea o vioară. De la cultura sa generală cred că se aprindeau multe dintre discuțiile cu mama, o femeie deloc proastă, dar mult prea încăpățânată. „Tot timpul TU le știi pe toate”, ceda mai mereu mama în fața argumentelor lui.

Am rămas indiferent cu privire la existența lui până prin clasa a XI-a, deși noua lui soție, într-un soi de ieșiri paranoice, se încăpățâna să ne aducă aminte că ei trăiesc, undeva în Valea Jiului. „O să explodați ca America!!!”, i-a urlat în telefon surorii mele la scurt timp după atentatele din 11 septembrie.

Suferind de artrtită și epilepsie, și cine știe ce alte boli, m-a chemat în justiție pentru a-mi cere să renunț la pensia alimentară. Nu s-a prezentat, însă judecătorul a considerat că banii sunt mai utili pentru tratamentele unui bătrân bolnav, decât pentru studiile și viitorul unui tânăr. Nu m-am supărat. În seara zilei în care am fost la judecătorie i-am scris o scrisoare. Îi mărturiseam că nu sunt interesat de banii lui, nu am fost niciodată, și că mi-ar plăcea să putem discuta. Eram sigur că aveam multe lucruri în comun și mi-ar fi plăcut să pot învăța de la el. Nu i-am trimis niciodată scrisoarea, ba mai mult, am ascuns-o printre caietele vechi, de rușine să nu o descopere cineva.

„Te bag în pizda mă-tii de bețiv!” o auzeam pe mama strigând isteric din sufragerie. „Nu ți-e rușine ție, curvo, care umbli toată ziua?”, venea replica. Eram ascuns sub masa mică din dormitorul pe care-l împărțeam cu sora mea. Ea mă lua în brațe și-mi astupa urechile. Cu câteva minute mai devreme venisem acasă de la joacă și o văzusem pe mama cum flutura un cuțit mare de bucătărie, cu mâner roșu. Înainte să fug în locul meu sigur am observat lacrimile din ochii mamei, când m-a surprins intrând pe ușă. Se întâmpla cu câteva luni înainte ca el să plece, când lucrurile o luaseră bine razna. Imaginile de acum depășeau cu mult scenele ridicole în care tata, inert, încerca să se ferească de mama înarmată cu un prosop de bucătărie, determinată să-i lase urme vizibile pe față.

Cu câțiva ani în urmă, într-un moment de sinceritate, mama mi-a povestit cum, sătulă de certuri cu un alcoolic, se urca în mașină și făcea sute de kilometri. Ajungea dimineața acasă, motiv de reluare a discuțiilor în contradictoriu. O dată, după unul dintre scandalurile mari, s-a dus la PECO și și-a cumpărat o sticlă de Jack Daniels, pe care a băut-o la volan. Am mustrat-o, dar am mulțumit destinului, în gând, că mi-a adus-o înapoi.

De tata nu am mai auzit din liceu, pe care l-am terminat în 2006, și până în primăvara lui 2010. Atunci m-a sunat mama să mă întrebe dacă îi poate da numărul meu de telefon soției lui. Era grav bolnav. Am aprobat, iar Eleonora m-a sunat imediat să-mi dea raportul. Îmi vorbea de parcă ne vedeam în fiecare sfârșit de săptămână. Mi-a spus că suferă, că nu o mai duce mult, că delirează și-mi spune numele și că i-ar face plăcere dacă am putea să-l vizităm. Mi-a dat și numărul lui de telefon, rugându-mă să-l sun cât de repede. L-am salvat în memorie „ta”. „Tata” nu mai exista. Mi-a dat și numărul doctorului care se îngrijea de el, dacă voiam să aflu detaliile exacte.

Sună. La capătul celălalt se aude o voce moale, distrată, oarecum familiară. E sub efectul sedativelor și ne roagă să-l căutăm a doua zi. Primele lui cuvinte pentru noi după 13 ani.

Într-o discuție ulterioară, doar cu sora mea, ne-a reproșat că ne-am mutat în „mizeria din București”, deși ne-a lăudat pentru carierele promițătoare. Nu a vrut să-l vizităm. Apoi a ținut să ne menționeze că n-o înțelege pe „curva de mă-ta. Îi arde ei de prieteni mai tineri acum?”. Sora mea, diplomată de fel, a pus totul pe seama medicamentelor și și-a luat rămas bun.

A murit după câteva săptămâni, fără să mai vorbim.