„După 22 decembrie lumea a murit absolut inutil”

„Revoluţia nu va fi televizată” spunea Gil Scott-Heron în 1970, recitându-și poeziile în acompaniamentul a două surori cubaneze, bongo și conga, instrumente de percuție ce dădeau mesajului politic al artistului afro-american o notă gravă. În anii ’90, cel care era deja considerat părintele rap-ului explica ce-a vrut să spună poetul, „faptul că prima schimbare care se întâmplă, este în mintea ta. Trebuie să schimbi felul în care gândești înainte să schimbi felul în care trăiești. Când noi am spus că revoluția nu va fi televizată, voiam să spunem că acel lucru care va schimba lumea este ceva ce nimeni nu va putea surprinde pe peliculă. E pur și simplu ceva ce vezi și-ți dai seama: sunt pe pagina greșită, sau sunt pe pagina potrivită, dar pe nota nepotrivită și trebuie să mă sincronizez cu ceilalți ca să-mi dau seama ce se întâmplă cu țara asta.”

Începutul „Revoluţiei”

În 1989, Mihai Iordache lucra ca desenator tehnic la un birou de proiectare pentru industria chimică. „Mă angajaseră destul de ușor și fără să fiu prea competent în meseria asta. Mă rog, știam… dădusem la arhitectură (n.a. nu a intrat), aveam note bune la desen. Și mă angajaseră foarte… lejer, pentru că acolo lucrase taică-meu și când a murit el, în ’87, toți au zis: vino aici. Și era înainte de armată, mi-au spus îți faci vechime, era chestia aia.” 

Terminase armata în primăvara lui 1989. Avea deja „vechime” la locul de muncă, „undeva pe Calea Griviței. Un bloc albastru, era albastru la un moment dat. Îl vezi din tren. Desenam cazane pentru nu știu ce uzină din Ucraina”. Mihai era căsătorit din 1988 și stătea pe la Sala Polivalentă cu soția lui. 

„Când a căzut zidul Berlinului (n.a. după 9 noiembrie 1989), un prieten din Timișoara m-a sunat – era pe vremea aia cu stresul că-s telefoanele supravegheate, toți ne temeam că suntem ascultați – și ne-a spus: a căzut Zidul Berlinului. Voi la București ce naiba faceți?„.

Mihai Iordache e un bărbat trecut de 40 de ani. Dacă îl vezi într-un local nu ai nevoie de mult timp să-ți dai seama cu ce se ocupă. Aerul său boem îi trădează vocația de artist. Are părul grizonat, ușor neîngrijit, iar ochii îi sunt ascunși în spatele unor rame de ochelari groase, maro, marca RayBan. Poartă o helancă cenușie, largă, de sub gâtul căreia își face loc o cămașă. Își pipăie țigara mult, în timp ce povestește în detaliu cum a trăit ultimele zile sub Ceaușescu, apoi și-o aprinde, între două cuvinte rostite.

„Pe 21 decembrie știam deja ce se întâmplase la Timișoara. Știam că a început la Timișoara, pentru că ascultam Europa Liberă. Toată lumea, din cercul meu de cunoscuți, știa ce se întâmplă. Simțeam că suntem pe marginea unei chestii foarte serioase și speram să se întâmple cumva și la noi. Nu credeam foarte tare, dar speram să fie o schimbare. Nu îndrăzneam să sper că o să pice comunismul. Eram atât de deprimați încât nici nu speram că o să se schimbe cu totul.”, povestește Mihai.

De la resemnare la speranță

Nu era o fire rebelă. Nu înțelegea pe atunci, când vorbea cu tatăl său, în ce măsură era legată viața lor de situația țării. „Eram puștan. Taică-meu era foarte supărat, nu suporta să-l vadă pe Ceaușescu la televizor. Îi spuneam să nu se mai streseze. Noi cu viața noastră, ei cu chestia lor. Eram cu preocupările vârstei. Îmi făcusem prima trupă. Eram conștient de ce se întâmplă, dar n-am fost un militant de niciun fel. N-am avut nicio problemă și n-am zis nici cea mai mică chestie împotriva regimului. Eram atât de sigur că nu pot să fac nimic cu viața mea, în condițiile alea, încât asta m-a făcut să pierd niște ani dintre cei mai utili din viață. Gândindu-te că în România n-o să faci nimic, nu prea aveai o motivație. De-asta nu-i înțeleg pe cei care sunt nostalgici acum”, spune el ușor iritat.

„Am auzit la radio de ce se întâmpla la Timișoara. Nu am avut trăirea să mă duc eu pe stradă să mă răzvrătesc. Știam că au omorât lume, mi-era oarecum frică. Poate am avut cinci minute o trăire de hai și noi, da pe urmă mi-am zis pe ăia i-au împușcat, nu-i foarte OK„, își amintește Mihai.

„Pe 20 seara, a fost ceva la tv, o emisiune de condamnare a acțiunilor diversioniste și antiromânești de la Timișoara. Erau interviuri aranjate cu oameni ai muncii. Erau foarte indignați. Deci pe 20 a fost prima confirmare oficială că s-a întâmplat ceva. Și pe 21 s-a organizat un mare miting de condamnare a acțiunilor din Timișoara. A fost mitingul lui Ceaușescu cu oamenii muncii. Nu știu dacă a fost ideea lui, oricum a fost o idee proastă să adune mulți oameni la un loc, ca să arate că lumea e cu el.”, își continuă calm povestea.⁠

Locul de muncă al lui Mihai Iordache era lângă uzina Grivița Roșie. Cu vreo doi ani înainte de ’89, îi amintește Mihai, Ceaușescu fusese în vizită la uzină, fiind întâmpinat cu huiduieli. În urma evenimentului, angajații de la Grivița Roșie au fost „scutiți” de manifestațiile organizate cu diferite ocazii, fiind considerați un pericol. Partidul le-a cumpărat tăcerea prin mărirea salariului. Mihai și colegii săi fiind puțini, cam 100, ar fi trebuit să meargă la manifestații cu cei de la uzină.

„Nu ne-au scos nici pe noi. De la mine de la serviciu n-a mers nimeni! Noi am stat la muncă. Zi de lucru normală. Până pe la ora 14-15, când cineva s-a gândit să dea drumul la radio. Se simțea în aer că se va întâmpla ceva la mitingul ăsta, nu pot să explic cum, dar așa era, că nimeni nu era nebun să-l asculte pe Ceaușescu spunând aceleași prostii pe care le spunea de obicei. Și toată lumea a zis da, da, hai să dăm drumul la radio. Era o tensiune, o chestie, se simțea. Discursul, la un moment dat s-a întrerupt. Am aflat dup-aia că s-a întrerupt și la TV. S-a dat muzică simfonică, ceea ce era evident un semn că s-a întâmplat ceva nasol. Nu băgai muzică simfonică, ca redactor de radio, peste discursul lui Ceaușescu. Deci era evident ceva. Fiecare a venit cu ipotezele lui, unii cu jumătate de gură, după care au început telefoanele. Telefoane de la soți, soții, prietene care lucrau în altă parte și fuseseră duși cu forța la miting. Și în telefoanele alea se spunea vai, a fost groaznic la miting; s-a împrăștiat mitingul; mi-am rupt tocul; am fugit, era să mă calce în picioare. Erau povești de la oameni care au fost la miting și s-a întâmplat ceva, nimeni nu știa ce, a fost o busculadă. Era deja ora 16, sau nici nu mai știu, că nu m-am uitat la ceas… pe la sfârșitul programului.”

Cum a devenit Iordache revoluționar

Când pleca de la serviciu, Mihai obișnuia să treacă pe Calea Victoriei. În zilele de salariu, se mai oprea în dreptul magazinului Muzica, unde își cumpăra, la negru, discuri. „Am plecat de la serviciu, puteam s-o iau pe la Gară, sau prin centru. Am zis s-o iau prin centru, n-aveam bani de discuri, dar voiam să merg prin centru că eram sigur că se întâmplă ceva. M-am gândit: e orașul meu, se întâmplă ceva, vreau și eu să văd. Bun, ăia au plecat de la miting, și-au rupt tocurile, da’ sigur mai trebuie să fie cineva, ceva s-a ales de miting”, rememorează firul evenimentelor. Odată ajuns în centru, își amintește că era „multă, multă, multă poliție, armată, mașini blindate – taburi sau cum se cheamă. Pe la colțuri la Piața Palatului, zona asta. Lume nu prea, nu prea multă. Mai unu cu bradul, cu sacoșa… Până am ajuns la intersecția cu Magheru și Rosetti. Acolo erau în jur de 50 de oameni pe stradă, în mijlocul străzii. Străzile erau blocate, nu mergeau mașini. Erau cordoane de poliție și armată. Era foarte straniu. Nu era traficul de acum, dar în mod normal mai circulau mașini. Acum era liniște și pace. Și acolo, oameni în mijlocul străzii care cântau Deșteaptă-te române!, prima strofă, că atâta știau.”

Era schimbarea pe care o aștepta Mihai Iordache. „Am zis: clar! Se întâmplă! Revoluție, schimbare. Gata! Mă duc și eu! Și m-am dus acolo, am început și eu să cânt Deșteaptă-te române, cu lumea, prima strofă fiindcă doar atât știam și eu. Și din nou!”, spune râzând. „De jur împrejur poliție, dar nu făceau nimic. Calmi, se uitau, noi ne uitam la ei. Cântam despre barbarii de tirani. Mă simțeam foarte bine. Prima atitudine civică din viața mea. Am zis că o să fie ceva în genul Primăverii de la Praga. Mai stăm, se mai strânge lume, facem mult scandal și ăsta (n.a Ceaușescu) pleacă. Asta a fost ideea mea din prima. Ce păcat că e puțină lume, dar lasă că mai vin. Mi se părea că pot să fiu în centrul acțiunii și să mă simt bine că pot să fac ce trebuie fără prea mult efort și fără prea mult pericol. Mă gândeam că nu ne face nimeni nimic, că nici ăstora, soldaților, nu le convine ce se întâmplă, sărăcia etc. La un moment dat a venit o mașină cu un tun de apă și ne-a udat. Era cald în seara aia, pentru decembrie era destul de cald. Ne-a udat, am zis că asta e, așa se face și în țările civilizate, când vrei să împrăștii o manifestație dai cu apă, nu dai cu tunul. Cu atât mai mult am zis că le e frică să tragă.”

După un duș rece, o ploaie de gloanțe

Pentru a scăpa de dușul rece, Mihai și alți câțiva oameni s-au adăpostit în scara unui bloc de pe Rosetti. O voce din grup le-a spus să meargă la Sala Dalles, că acolo ar fi mai mulți oameni adunați.

„Am luat-o prin spate, că nu ne mai lăsau să trecem, sau ne era frică, nu mai țin minte. Între timp lumea trecea liniștită cu brăduțul, cu sacoșa. La 50 de manifestanți, sau 200-300 câți erau la Dalles, erau de două ori mai mulți care n-aveau nicio treabă. Mergeau pe trotuare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am ajuns pe o stradă care dă fix lângă sala Dalles, la librăria Noi. Și acolo la Dalles erau mai mulți, mai hotărâți. Și era cordon de militari spre Universitate, în dreptul gurii de metrou de la Batiștei, și cordon de polițiști spre Romană. Ăștia încadrau lumea.”

Câteva sute de protestatari, ceva mai hotărâți și mai uniți, strigau slogane împotriva lui Nicolae Ceaușescu: „Jos dictatorul, erau niște chestii de carton, făcute acasă cu pixul”, își amintește Mihai Iordache. „Timișoara mai scria. La Timișoara au murit oameni. Și erau câțiva oameni, care conduceau. Oameni care s-au impus natural ca lideri, nu știu cum. Erau doi-trei din ăștia. Polițiștii se uitau la noi, stăteau liniștiți, nu făceau nimic, nu păreau agresivi. Eu stăteam lângă trotuar, în dreptul intrării în Librăria Noi, unde e și o scară de bloc. Ziceam și eu acolo Jos tiranul, ce se striga.”

În minutele ce au urmat, Mihai avea să fie martor unor evenimente care i-au schimbat complet părerea. Sărbătoarea pașnică a celor câteva sute de oameni care formau corul din mijlocul străzii urma să fie întreruptă brusc.

„La un moment dat, unul din oamenii ăștia (n.a. dintre liderii grupului) a zis să îngenunchem să ne rugăm pentru morții de la Timișoara. La care lumea, sau o mare parte a lumii, a îngenuncheat, acolo în mijlocul străzii. În momentul ăla a ieșit un camion de pe Câmpineanu, a făcut la stânga, i-a speriat și pe militarii care erau acolo. Era un camion militar și a trecut peste lume, nu exagerez. A trecut peste toată lumea aia care era îngenuncheată, mă rog, peste cei din mijloc. A trecut ca nebunu’ pe mijlocul străzii peste ei. Sălta camionul. Și a luat-o în continuare spre Romană. Imediat după, au început să tragă cu mitralierele de pe cele două mașini blindate, taburi, care erau cu fața la noi dinspre universitate.”

În panica și confuzia create, Mihai s-a refugiat în cea mai apropiată scară de bloc. Ca într-o scenă de film, vedea gloanțele cum zboară haotic înspre pereții clădirii. „M-am ascuns acolo, odată cu mulți oameni care au nimerit și ei acolo, repede.”, spune el. Unii, mai puțin inspirați, încercaseră să sară prin geamurile de la parter, fără succes. Preț de câteva minute, au stat tremurând în scara blocului. Și-au dat seama că se făcuse liniște și nu se mai trăgea. Totul se întâmplase foarte repede.

Liniștea de după furtună

„A zis cineva că nu se mai trage. Eram speriat. Mi-am zis ce dracu’ facem? Normal că aș fi vrut să merg acasă, dar cineva a zis să-i ajutăm pe ăștia. Era evident că unii n-au reușit să… Am ieșit în stradă, polițaii stăteau liniștiți, nu ei trăseseră. Soldații stăteau liniștiți, nu mai trăgeau mizeriile alea. Și pe lângă toată librăria Dalles, toată clădirea aia din stânga, și în stradă erau tot felul de oameni răniți… nasol. Erau tot felul de oameni care stăteau și cereau ajutor. Erau pocniți, călcați de mașină, împușcați.”

Cineva a venit cu ideea să fie luați răniții și duși într-un apartament, în bloc. Nu știau pe cine să ia, „era un fel de ruletă. I-am luat și noi pe ăia care țipau mai tare. Nu judeci foarte mult în clipele alea. I-am suit în bloc, câte doi oameni duceam un rănit.”, relatează Mihai.

Au bătut la ușile din scara blocului, fără succes. Voiau să le acorde răniților primul ajutor, dar nimeni nu deschidea ușa.

„Până la urmă, unu a spart o ușă. S-a enervat și a spart-o. A înjurat criminalilor, nu deschideți?!? și s-a trântit cu umărul într-o ușă, ca în filmele americane. Zdrang! A spart ușa.”

Intraseră la o doamnă în vârstă, pe care au speriat-o îngrozitor. Cineva încerca să-i explice doamnei aflate în stare de șoc, că nu vor să-i facă nimic rău. Cereau fașă ca să îngrijească rănile. Un tip dintre cei care intraseră în apartamentul femeii, avea cunoștințe de acordare a primului ajutor.

„Ăsta m-a trimis. Mi-a zis să merg în baie, nu știu ce-i trebuia… o foarfecă?!? Amintirea mea cea mai vie, în afară de faptul că se umpluse casa și canapelele de oameni sângerânzi, e că eu căutam în dulapul ăleia și nu găseam nicio foarfecă. Am găsit-o în altă parte. Te duci în casa unuia care nu te-a invitat și cauți… Era genul ăla de situație. Femeia era acolo, tremura într-un colț. Zicea că nu mai suportă, că ea nu a făcut nimic.”

A găsit foarfeca și l-a ajutat pe celălalt bărbat să lege rănile victimelor. Au coborât din nou în stradă, moment în care apăruseră niște salvări. Pe unii oameni i-au pus în salvări, care, avea să afle mai târziu, au ajuns la Spitalul Colțea. I s-a părut normal să pună răniții în salvare, era lucrul cel mai normal de făcut. Nu a mai urcat în apartamentul femeii.

„Am mai pus câțiva oameni în salvări, după care am zis că trebuie să mă car, mi-e frică.”, spune Iordache. Nu știe ce s-a întâmplat cu victimele. Cineva i-a povestit că la Colțea nu a fost tocmai bine. Au venit polițiști, i-au interogat pe cei răniți, sub amenințarea armei.

În drum spre casă a fost oprit de poliție. Traficul se reluase, între timp, pe arterele din centru. Mai treceau și alți oameni. Le-a spus polițiștilor că fusese la mitingul lui Ceaușescu și s-a pierdut de soție, nu știa unde e. A scăpat. A ajuns în Piața Rosetti. Aflat acolo, vedea lumini la Universitate. Se auzea scandal, gloanțe. Nu a văzut prea multe, însă crede că era vorba despre episodul cu Baricada de la Universitate. Era mai rău ca la Sala Dalles. Fum, lumina de la „ceva care ardea”.

Descătușarea

Apoi a luat-o pe Hristo Botev, a urmat un labirint pe străduțele din zonă, până a ajuns pe Mântuleasa. Voia să ajungă la Unirea ca să ia metroul. Pe strada Mântuleasa, înainte să ajungă în strada Călărași, s-a așezat pe treapta unei case vechi și și-a aprins o țigară.

„Am plâns, cred, vreo zece minute. Nu știam de ce. De stres. Cât a fost acolo acțiunea cu răniți, cu dus pe scări, am fost destul de vioi. Eram impresionat, dar am făcut chestiile pe care credeam că trebuie să le fac. Pe strada aia, unde era liniște și pace, m-a apucat o groază și-o tristețe de tot ce văzusem. Nu mai plânsesem de când eram copil, așa, în hohote.”

A ieșit în strada Călărași, după care s-a îndreptat spre metroul de la Unirea. Umbla cu mâinile în buzunar, iar când a scos mâna să plătească metroul a constatat că era plin de sânge. Neonul de la metrou pâlpâia. Când fusese oprit de poliție, puțin mai devreme, nu-și dăduse seama că are mâinile însângerate.

A doua zi s-a întors la serviciu

„Ca să vezi cât de spălat pe creier eram”, spune amuzat Mihai, „a doua zi (n.a. pe 22 decembrie) m-am dus la serviciu. Prima chestie, l-am chemat pe colegul meu (…) – fiul unei familii de comuniști greci, refugiați cu ani în urmă în România – la țigară. Voiam să-i zic ce s-a întâmplat. Numai cu el puteam să povestesc. – Aseară știi ce a fost? Eu am fost la Dalles. – Știu, eu am fost la Romană, a răspuns acesta.”

Era resemnat. Credea că tot ce se întâmplase cu o zi în urmă era inutil. Era speriat că cineva de la serviciu ar putea afla ce făcuse. Auzise că în centru se făcea deja curat, semnele confruntărilor erau șterse. Își spunea „asta e, am încercat!”.

După ce s-a întors în birou, a avut un șoc. O colegă îi șoptise că ceea ce a făcut cu o seară din urmă fusese minunat. Suspicios, nu i-a răspuns nimic. După două ore la serviciu, ușa de la birou s-a trântit de perete. Era doamna de la UTC care îi anunța că dictatorul a căzut.

„Lumea, cu mai mult sau mai puțin entuziasm, a început să se care”, își amintește fostul desenator tehnic în industria chimică. „Nu înțelegeam nimic. De unde naiba atâta sentiment anticomunist la tanti care era cu UTC-ul. Știu că eu și cu încă unul mai fricos am rămas ultimii la birou. A venit femeia de serviciu să ne întrebe dacă închide. Colegul a zis că merge acasă. Am plecat, am zis că mă duc și eu până în centru. Toată lumea mergea în centru. Era un exod general din marginile orașului, unde erau fabrici și uzine spre centru. Erau mii de oameni care se duceau spre centru. Erau de mii de ori mai mulți decât ăia din seara de dinainte. Parcă în dimineața lui 22 îi apucase pe toți Revoluția.”

A ajuns în centru unde a văzut elicopterul cuplului dictatorial. De la un telefon public și-a sunat soția, care îi povestea că la televizor sunt Dinescu și Doina Cornea. Știa de ei de la Europa Liberă. Mai erau unii la televizor, pe care nu-i știa. Se terminase. A hotărât să meargă acasă, unde s-a postat în fața televizorului.

Manipularea

Implicarea sa activă în evenimentele din acele zile s-a terminat. A continuat să fie martor din fața televizorului. Urmărea „telenovela în direct, din studioul 4.” A vrut să iasă din nou în stradă când cei din studio au chemat bucureștenii să vină să apere televiziunea.

„Am dat să plec de acasă, mi-am pus canadiana și i-am zis soției că merg să apăr televiziunea. S-a pus în ușă și mi-a zis nu pleci nicăieri. Eu nu, că e nevoie de mine la televiziune. Nu știu cum de a simțit că nu-i OK. A fost o manipulare genială.”

Ulterior s-a întâlnit cu oameni care răspunseseră apelului de a apăra televiziunea. Primiseră puști și li s-a spus că trebuie să împuște teroriștii, „niște oameni negricioși și care arată suspect.”, mărturisește Mihai.

„Românii sunt un neam mai curând negricios, nu sunt prea mulți blonzi. S-au împușcat între ei ca cretinii. Îți dau o pușcă și-ți spun că ăla care vine e dușmanul. Ăla probabil a venit și el să-și ia pușcă că așa a auzit la televizor. Acolo a fost lume care a murit în mod absolut gratuit.”

S-ar fi dus și el apere televiziunea, dacă nu era soția sa. Zilele următoare a rămas în fața micului ecran, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. A fost și la serviciu, unde se produceau deja schimbări la nivel de conducere. Oameni despre care credea până atunci că sunt securiști se declarau anticomuniști.Nu a mai lucrat mult acolo. A plecat pe la jumătatea anului 1990.

După revoluție, o nouă viață: saxofonul

După 21 de ani de la acele evenimente, crede că „revoluția a fost ce s-a întâmplat în 21 decembrie. Marea majoritate a populației a văzut ce s-a întâmplat în 22 la televizor. Chestia de pe 21 nu a fost la televizor. Îl știi pe Gil Scott-Heron? Un fel de tătic al hip-hopului, de fapt un poet american, care a avut primul ideea să recite ceva versuri acompaniat de ceva beat-uri. Ăsta are o piesă destul de celebră, „The revolution will not be televised”. Cam asta a fost, pe 21 a fost partea aia care n-a fost televizată. 22 a fost, din punctul meu de vedere, cu voie de la poliție, oficial, manipulat. Au fost atâta de puțini pe 21, de fapt, încât nu a avut cine să le spună oamenilor stai că nu e chiar așa. Pe 22 a devenit Iliescu salvatorul națiunii și de acolo tot ce s-a întâmplat. Același Iliescu care ne-a salvat de teroriști, teroriști dintre care nu s-a găsit niciunul. Lui îi trebuia o legitimitate, niște lume care să moară și după ce a venit el la putere. Să fie și el în film cumva. Să nu rămână pur și simplu un tip care a fost pe val și s-a trezit acolo. Să facă și el ceva. El și cu prietenii săi a făcut tot circul până în nu-știu-cât ianuarie. Cred că după 22 lumea a murit absolut inutil, Ceaușescu nu mai era la putere.”

După anul nou, Mihai și cu soția lui s-au dus la Timișoara, la prietenul care îl anunțase de căderea Zidului din Berlin. În ianuarie încă se mai trăgea noaptea în Timișoara, își amintește el. Se întreținea „atmosfera de revoluție”. Când ieșeau să fumeze mai auzeau împușcături. Nu au ieșit în oraș.

Revoluționar fără certificat

Câteva luni mai târziu, Mihai a devenit membru al Asociației „21 decembrie 1989″. Nu și-a făcut certificat de revoluționar. Nu era un militant pentru drepturile revoluționarilor, însă avea nevoie de un loc unde să poată repeta la saxofon. Spațiul pentru repetiții era condiționat de înscrierea în asociație. Cu totul, erau vreo 50 de oameni. Pe unii îi văzuse în stradă. Nu-i cunoștea. Renunțase la desenul tehnic pentru industria chimică ca să se dedice studiului la saxofon.

Asociația organiza adesea manifestații împotriva regimului Iliescu. Până la un moment dat, când guvernul le-a oferit, ca armistițiu, spații comerciale în centrul Capitalei. S-a supus votului și cei mai mulți, de condiție precară, au acceptat. Mihai nu-i condamnă. Actele lor din acele zile de decembrie nu erau anulate de acest compromis. Spune că dacă ar fi fost sărac, probabil ar fi profitat și el de ocazia oferită de guvernanți.

Mihai Iordache a lăsat în urmă viața din comunism. S-a dedicat muzicii. A renunțat și la calitatea de membru al asociației. Prima reprezentație ca saxofonist profesionist s-a materializat într-un solo pe o melodie a formației Timpuri Noi, după cum notează pe site-ul personal. A urmat apoi o colaborare cu Harry Tavitian. A continuat aventura cu „Sarmalele Reci”, până în 1999. A revenit la jazz. Din 2001 a început să compună. A scos mai multe albume. Mai pregătește unul pentru martie 2011. Nu a renunțat nici la rock. De șapte ani iubitorii de muzică îl pot vedea și asculta în formația clujeană Kumm.