Iarna pe bulevard

„A-nceput de ieri să cadă. Câte-un fulg.” Și cade, și cade…

După o lună de iarnă trăită la adăpostul unei case încălzite și fără obligații de onorat în exterior, m-am întors la București, unde m-au răpit codurile. Crâmpeie ale ultimelor 13 zile, în continuare.

***

„Ce vrei mă să faci? Intri sau ieși?”, strigă un ’nea cutare pe o alee din spatele bulevardului Lacul Tei. Roțile unei mașini de la Speed Taxi sunt astupate până la jumătate în canalele săpate de autoturismele locatarilor pe aleea îngustă. Clienta, o domnișoară cu geacă albă cu glugă împinge, fără succes, mașina. ‘Nea cutare simte nevoia să intervină și, cu mâinile descoperite, pune și el umărul la împins taxi-uri. Șoferul stă cu capul pe geam și dă indicații, nervos. Un alt bărbat, trecut de 60 de ani, care-și ferește intelectul într-o căciulă îmblănită fără urechi, urlă nervos și neinteligibil la telefon, cu un accent moldovenesc. Termină convorbirea și aderă la eforturile primilor doi. Tot fără mănuși. Se enervează și se ceartă cu ‘nea cutare. „Intră sau iese după stradă?” „Da’ de unde să știu io, bre. Ți se pare că io șofez?”. „Bag-o mă-n viteză dacă vrei să ieși.”

Cei trei împing mașina zadarnic. șoferul sare din taxi și pune mâna pe o lopată înfiptă într-un morman de zăpadă ce-i ajunge până la piept. Mașina dispare de pe stradă, cât ți-ai aprinde o țigară, cu tot cu clientă. La fel și cei doi bărbați.

Câțiva metri mai în spate, trei vlăjgani, niciunul trecut de 30 de ani, apăruți ca din senin, pe fondul scrâșnetului de roți și al zarvei „împingătorilor”, încep să-și curețe mașinile. Unul dintre ei are o Dacia Nova. Și-a curățat-o și săptămâna trecută, deși nu a mișcat-o din loc. Măturicea pe care o manevrează trebuie să îndepărteze stratul de câțiva zeci de centimetri de zăpadă cernut în ultima noapte peste cutia cu roți fără dinți. Zăpada e moale și dispare ușor, chiar și de lângă roțile din spate, care nu se mai vedeau, nici de jos, nici de la etajul 7. Albastrul automobilului devine tot mai clar, deși efortul proprietarului este inutil. Două mormane mai încolo, un Volkswagen Golf tuciuriu apare și el de sub nămeți.

***

Acum 11 zile eram tot la etajul 7, însă în Pantelimon, în spatele colosului adormit cu nume pretențios, Național Arena. Patinasem, cam vreo 15 minute, cu grația pensionarului mânat la cumpărături de isteria cititorilor de prompter, pe trotuarele de la Piața Delfinul până aici, pe strada Herța. Șoferii care intrau pe aleile din spatele bulevardelor, mulți posesori de „încălțări de vară”, învățau, pe loc, tehnici de evitare a mașinilor parcate pe laterale. De la fereastra bucătăriei, „urgia” părea departe. Doar colțurile înghețate ale geamului și vuietul crivățului aminteau de temperatura mult sub zero grade de dincolo. Un tată își ridica, parcă fără efort, copilul alunecat pe gheața ascunsă sub nea. Vrăbiile și porumbeii zburau nestingherite între copacii răzleți, dar înalți, dintre blocuri. La unul dintre geamurile blocului de vizavi, o femeie cu păr cărunt, scurs peste urechi, fuma în bătaia gerului. Câinii fără stăpân erau șefi peste gurile de canal ce flatulează aerul fierbinte din mațele împuțite ale orașului.

Între timp, bucureștenii goleau rafturile hipermarketurilor de orice. Cantități industriale de alimente, mai mult sau mai puțin utile, dispăreau din comerț și poposeau în cămări și frigidere, mai ceva ca de Crăciun.

„- Ce facem dacă vine zăpadă de trei metri?

– Stăm în casă, bem și ne uităm la filme.”

Un prieten râdea ironic de amenințarea gerului. N-are nici căciulă, nici mănuși, nici măcar geaca nu e tocmai potrivită pentru iarnă. „Nu vine mă nicio zăpadă. Diseară mergem în club.”

***

Preț de 12 stații de tramvai, lumea împărtășește impresii, multe presărate cu tragism, despre iarna năprasnică din ’54. Câteva florărese, ce-și fac veacul pe la Facultatea de Construcții, fac haz de necaz în drumul lor către Cimitirul Armenesc. Una dintre ele ar prefera să fie ultimul ei drum într-acolo. Nu are pe nimeni acasă. Nici măcar pâine n-are. „Zi făi, vii la mine diseară? Aoleo, tre’ să-mi iau pâine și dero.” „Să văd, nici eu n-am dero. Da’ nici nu-mi place să spăl la mașină. Io spăl la mână, așa-mi place mie, parcă-s altfel și rufele.”

Ceva mai în spate, o doamnă, „văduvă de 20 de ani”, își povestește viața unui alt călător, ce pare de-a dreptul interesat. „Mie dacă mi-a murit soțul de 20 de ani, eu n-am mai avut pe nimeni. Pe el [noul partener] l-am întâlnit așa, întâmplător. Erea acu’ șapte ani. Mi l-a adus Dumnezeu în față”, rostește convinsă doamna, în auzul întregului vagon. „Copii n-am. El are copii. Ei cred că eu stau cu el pentru apartament. Păi ce-mi trebuie mie? Că eu am unul la 13 septembrie. Eh, ei zic că e Ferentari. Eu îi zic Rahova, că sună mai bine. Și mai am unu, tot cu două camere în care nu stă nimeni. Am mobile acolo, da’ după ce să le car, că nici nu încap la prieten în apartament.” Râde, în timp ce-i explică ascultătorului primar cum concubinul e la spital, cu tensiune: „mi l-au luat cu 18. A venit ambulanța și mi l-a stabilizat. E cu 12 acuma, n-are nicio treabă.”

La Obor, tramvaiul cunoaște o creștere demografică subită. Mirosuri de legume pun stăpânire pe norocoșii cu nări desfundate sau dezghețate. Un bătrân înalt se oprește în apropiere, aducând cu el un miros de putregai umed.

Deși au pantaloni groși pe ele, florăresele nu au renunțat la fustele ce le caracterizează. Își țin mâinile în buzunarele vestelor și râd cu poftă. De câte ori sună câte un telefon, se întreabă una pe cealaltă: „E al meu? Nu-i al meu.” Cea mai guralivă se mândrește cu ghetele „la comandă” pe care a dat 200 de lei. „Nu alunec și-s și călduroase. Păi dac-am dat atâția bani, măcar știu o treabă.”

***

La Turda cu Ion Mihalache nu e niciun taxi. E viscol și vântul îți înțeapă fața cu mii de lame fine, o senzație de arsură rece, ca usturimea unei loțiuni după ras care atinge pielea iritată. E întunecat a furtună, și, deși nu e nici ora nouă dimineața, senzația e de înserare. Zăpada înghețată scârțâie sub roțile mașinilor și ale bocancilor de diferite mărimi, forme și prețuri. Un „rechin” se bucură de suferința pedeștrilor și păcălește, mult mai ușor ca de obicei, un bătrân. Mașinile galbene cu becuri verzi trag, pe rând, la colțul străzii. Nu apucă să oprească motorul. Multe pleacă tot cu becul verde, refuzând curse de câteva stații de autobuz.

***

„ – La Universitate, vă rog!

– Ai vorbit cu Topor?

– …

– Ce zice mă, Topor? Ai vorbit cu el?

– …”

Taximetristul e chel și are ceafă lată. Are mai mult păr pe față decât pe cap. Trecut de 40 de ani, vorbește cu un accent sudist-provincial. Are căști în urechi și pare să vorbească la telefon, prin handsfree. Stă pe un scaun învelit într-un prosop de un galben isteric, amestecat cu albastru.

„- Nu m-auzi, dom’le, sau nu mă bagi în seamă? Ai vorbit cu Topor?”

Nedumirit, îl întreb dacă vorbește cu mine. „Păi cu cine să vorbesc, mai e cineva în mașină?”. Nicolae Topor (meteorolog celebru în anii 1940), aflu de la șofer, era omu’ cu vremea. „Dacă zicea Topor că e ger, păi ger era. Asta-i o nimica toată. Dacă venea zăpadă de câțiva metri…” Îi spun că nu-l cunosc pe Topor, dar Romica Jurcă zice că e cod portocaliu. „Mai trăiește Romica Jurcă? Păi da, că ăștia de la TV au început să angajeze și meteorologi adevărați.” Mașina alunecă pe pojghița de zăpadă înghețată, către semafor. „Dom’le, mie nu mi-a plăcut comunismu’. Da’ pă vremea aia, cân’ era zăpadă mare, ieșea toată muncitorimea și dădea zăpadă. Nu intrau în schimb dacă era blocat orașu’.” Verde.

„Păi nu vă supărați, un milion de euro pentru deszăpezire? Pentru ce? Un milion de euro din banii noștri. Și noi stăm la televizor și plângem că autoritățile nu fac nimic. Unu n-a ieșit să-și dea zăpada din curte, sau din fața scării, da’ se plânge că e înzăpezit. Stau la birt și așteaptă să vină jandarmii. Bine, am înțeles că românu-i cârcotaș, da’ să aștepți să te acopere zăpada în casă?”

Aproape de Universitate. „Mai protestează ăștia, ai? Păi ce oameni. Pă frigu’ ăsta. Adică mie nu mi-e de ei, da’ uite, îi ține pă jandarmi și pompieri aici în frig, parcă ei nu sunt tot oameni. În loc să facă ceva util, stă să-i păzească p-ăștia.” Când inspiri, aerul rece îți cristalizează umezeala nazală aproape instant. Începe să ningă cu fulgi mari.

*

„Dom’le, e dezastru. Tâmpiții ăștia dau cu sare, nu curăță nimic și uite… Sarea roade asfaltul, topește zăpada cu tot cu asfalt”, spune indignat șoferul, în timp ce încearcă să evite un crater ivit pe o stradă lăturalnică, aproape de Eminescu.

„Uite și tu, e plin de mașini. Vin cu lama, aruncă zăpada pe ele, fac bloc de gheață, unele nici nu se mai văd”, spune mai târziu, la bulevard. „P-alea nu le mai scoți până la primăvară. E dop, dimineața și seara nu se circulă.”

Pe trotuare e mai rău. Unde nu e gheață, e zăpadă aruncată din drum, ca să nu blocheze circulația. Lumea escaladează troienele ca să traverseze strada, sau ca să intre în blocuri. Pe multe străzi, trecătorii preferă să meargă direct pe drum, de fapt, pe un strat gros de zăpadă și gheață ce-l acoperă, decât să-și riște articulațiile pe trotuar, unde pot fi loviți și de țurțurii care rânjesc atârnați de balcoane sau streșini. Răzleț, câte un comerciant cu conștiință sparge gheața din fața magazinului, aruncând-o în mormanele deja existente.

În timp ce unii se chinuie prin trafic sau pe trotuare, alții dezvoltă afaceri prospere. „Doamnaaa, vă deszăpezim mașina?” mă întreabă doi băieți tuciurii, trecând mândri cu lopețile în spate. Mă întorc cu fața la ei și dau din cap că nu. Se amuză că m-au confundat cu o femeie. „Păi am văzut io cum fac ăștia bani acuma”, spune un alt taximetrist. „L-am văzut pe unu cu o d-asta… un excavator d-ăsta mic. Dacă nu intră lama pe străzile din spate. Îți cerea 50 de lei. Stai și te uiți la el de pe geam și în 10 minute ți-a scos mașina.”

***

Parcarea e plină. Unele mașini au adus cu ele metri cubi de zăpadă, care, topită, a format bălți de noroi și ghețușuri pe alocuri. La mall nu există iarnă. Lumea patinează cu aceeași pasiune și vara, la 35 de grade, și acum, la -20. Cafenelele cu pereți de sticlă ascund fumul de țigară de plămânii copiilor care își strigă fericirea în locurile special amenajate, în timp ce părinții sau îngrijitorii lor mănâncă mâncare supracalorică la suprapreț și/sau își cumpără haine cu adaosuri comerciale exorbitante. Mesele sunt toate ocupate, iar cele libere nu mai au scaune. E frig și aici, dar magazinele te așteaptă până târziu în noapte să-ți cumperi o haină de iarnă.

***

Ninge. E cod portocaliu până mâine. Pe alee e ambuteiaj. Sunetul lopeților lovite de gheață se împletește cu cel de motoare turate. Avariile pornite ale mașinilor completează atmosfera. Acoperișul Daciei albastre e sub o palmă de zăpadă, dar roțile nu i se mai văd.