Șantajul de presă, mic ghid practic

[Pentru cei care încă nu știu cum, dar vor să afle]

Bun. Textul ăsta deloc jurnalistic mi-a rulat în cap luni la rândul, însă am fost prea comod, leneș, laș etc. pentru a-l scrie. Poate și pentru că subiectul este atât de puțin important pentru majoritatea oamenilor pe care-i cunosc. Și pentru că am pornit de la premisa greșită că toată lumea știe și pe nimeni nu interesează. 

Am minimalizat însă importanța sa pentru mine. Îmi aduc aminte cum visam, în perioada în care mă rodea, doar conspirații – am tendința de a exagera pentru căcaturi ridicole – și aveam accese de paranoia în care mă așteptam să fiu linșat de gorilele mogulilor care dictează cursul presei românești. Eh, mă închipuiam un fals erou. Și asta și sunt, un mic scrib care nu a făcut niciodată ceva notabil în presă, asumându-și secret niște idealuri pe care „marii” presari se pișă cu grație la orice oră.

Se face că în scurta mea carieră de „jurnalist” (complexitatea acestui cuvânt m-a făcut să îl evit pe cât posibil în prezentarea propriei persoane) am avut un periplu pe la minunata instituție de presă România liberă, departamentul online. O aventură minunată, îmi spuneam în primele săptămâni în redacție, când eram dispus să stau oricât era nevoie ca să mai cac un subiect, fie el cât de mic și penibil. Dar nu despre perioada petrecută acolo voi vorbi, ci despre perioada care m-a determinat să plec, scârbit, unde am văzut cu ochii.

Pe scurt, cuibușorul de nebunii era departe de a fi locul minunat în care mi se părea că ajunsesem, unde oameni cu aceleași idealuri aveau să facă lucruri mărețe pentru patrie, bla bla bla…

După câteva luni renunțasem să îmi mai susțin punctul de vedere privitor la felul în care ar trebui să se facă jurnalism online (n-am înțeles niciodată de ce trebuia să fac exact ce făceau toți ceilalți onlineri de la concurență). Ajunsesem în punctul acela în care funcționezi ca o secretară cu program fix de lucru, care abia așteaptă să meargă acasă să se spele la gură și la șezut și să se pună la un film de doi bani.

Nu înțelegeam cum o firmă care nu e în stare să-și plătească angajații la timp niciodată, își permite luxul de a cumpăra un nume fără conținut și infrastructură cu un căcălău de bani. Și nu înțelegeam cum un grup de lingăi incompetenți îmi dictează cum să gândesc și să acționez.

Dar să trec la subiect. Într-o minunată zi de vară, în care ne scurgeam sub birouri în lipsa unui sistem normal de aerisire, redactorul-șef Dan Turturică l-a convocat în mare liniște pe superiorul meu direct, șef de departament Cristian Curus. După câteva minute, cel din urmă iese din gheretă și mă cheamă frumos la un triumvirat. Turturică-mi dă o fițuică cu un număr de telefon, super-sursă venită pe filiera Adamescu jr. – ză mogul. Cineva de la AVAS (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului).

Ideea era ca eu să mă întâlnesc cu sursa pentru a primi niște supercalifragilistice informații despre președintele instituției, Aurelian Popa. Material de primă pagină, marțea următoare. Totul să rămână între noi, evident. Dau telefonul și înghit biletul. Dracu’ pe mine dacă află vreunu’ de la ziar, mi s-a șoptit*. Menționez că nu aveam la activ nicio investigație și nici nu era unul dintre genurile în care visam să activez, în timp ce printul avea câțiva băieți chiar buni.

Cred că sunt bineștiute popririle și executările silite pe care AVAS-ul le-a făcut Unirii, firmă deținută de fostul meu mogul. Numele de pe fițuică mi-era cunoscut. Nu de mirare mi-a fost că persoana în cauză fusese subiectul unei anchete scrise cu puțin timp înainte de unul dintre colegii de la print.

Deși treaba puțea de la început, am decis să mă văd cu sursa. „Poate chiar are ceva bun”, mă gândeam în naivitatea mea. Nefiind obișnuit cu astfel de întrevederi, totul mi se părea foarte palpitant. Ne-am întâlnit, eu cu sursa, pe o bancă de la Piața Alba Iulia. O fază din aia din filme, în care vine unu, îți dă un plic, și vă vedeți amândoi de drum. Nu m-am putut abține să întreb de ce a venit cu informațiile tocma’ la RL, după ce fusese muită recent de colegii mei. „ăăă… n-am venit să discutăm despre mine. Mi le-a cerut Alex (Adamescu, n.a.). Vorbește cu el detaliile”. Ignorând orice idee de șantaj mizerabil între cele două personaje, am zbughit-o acasă cu plicul maro, nerăbdător să văz ce mă-sa ascundea Popa ăsta.

În intimitatea colibei, am desfăcut agitat plicul. ȘOC și GROAZĂ. Niște printuri cu date de la Registrul Comerțului, niciuna la zi, după cum aveam să constat și o înșiruire de acuzații fără dovezi, nesusținute de declarațiile și documentele ulterioare.

Prezint situația superiorului: „singura chestiune necurată ce reiese din hârtiile pe care le-am primit de la om este că “incriminatul” are 87 de acțiuni x 2,5 lei la o firmă (0.0074416918 % din acțiuni), ca și asociat privat.” Ăsta era subiectul meu.  În rest acuzații cum că Popa ăsta ar fi atribuit contracte directe unor case de avocatură, că și-a numit pe nu-știu-cine în CA, că încasează mai mulți bani decât are voie de la Eximbank etc. Repet, niciuna dintre astea n-a ieșit la numărătoare. I-am transmis lui Curus că refuz să-mi asum asemenea informații și nu voi semna. Citez (din mailul meu) „Sursa a fost în vizorul RL, recent, printr-un articol în care era acuzată că, deși potrivit unui raport guvernamental la fostul job a dat dovadă de “management defectuos”, a fost numită VP în instituția despre care vorbim mai sus. Am întrebat sursa de ce a apelat la RL, în aceste condiții. Mi s-a spus că patronatul nostru a apelat la ea, cerându-i-se informațiile respective și ea le-a furnizat. De asemenea mi s-a spus că pentru detalii să vorbesc cu “Alex”. […]Ce interes are ea nu știu. Știu sigur însă că patronatul nostru are niște conturi blocate de către instituția condusă de incriminat, pentru datorii neplătite. Suspiciuni am avut din primul moment când mi s-a propus subiectul. Consider că argumentele și pseudo-dovezile aduse de sursă sunt insuficiente pentru un material jurnalistic corect, iar sursa în sine este lipsită de credibilitate.”

„Vorbim la redacție”, a fost reacția. Incapabil să ia atitudine, șeful meu ne-a programat o întrevedere cu Turturică. Îi prezint informațiile, poziția mea și faptul că „investigația” nu stă în picioare, jurnalistic vorbind. La rândul său mai mult decât timorat de situație, Turturică i-a ordonat imperativ lui Curus să scriem ce avem, că așa vrea Adamescu. Dacă nu scriu eu, să paseze altcuiva subiectul.

Ceea ce nu s-a întâmplat. Mare stres, scandal, brainstorming. A fost invitat un alt coleg cu coaie să-și dea cu părerea. Cei doi, superiori mie în trup, suflet, ierarhie și buze, decid că trebuie scris, dacă așa vrea Adamescu. Scriem toți și semnăm anonim. Mostra de jurnalism este aici, semnată de cineva care nu există, evident.

În ziua apariției articolului, domnul Popa, a cărui poziție o obținusem telefonic, m-a sunat pe mine, deloc anonim, ca să mă anunțe că ne pregătește un proces frumos. L-am invitat să facă ceea ce consideră corect, după ce l-am informat că mă delimitez de informațiile prezentate.

La scurt timp, sătul de aere de divă, testicule atrofiate și atitudini tiranice, și când ajunsesem la două pachete de țigări după două luni de nefumat, am decis că e potrivită despărțirea de minunatul mediu jurnalistic în care viețuisem trei sferturi de an, și de presă în general pe perioadă nedeterminată.

M-a frapat atitudinea colegilor, atât de mici în gândire, și-mi cer scuze dacă-i ofensez, încât singurele lor preocupări erau “da’ cum o să-ți plătești chiria”, “da’ unde te angajezi în perioada asta”, “poate dacă mai aștepți demisionăm toți, în bloc.”

După primele nopți în care am dormit ca un prunc, având chiar și vise umede, am purces frumos către Vama Veche unde am trăit cea mai lungă și frumoasă beție de până acum.