capitolu’ 2

măcar bine c-am terminat, gata ș-ultima tură, po’ să mă liniștesc. trei luni am tot cărat. ce rpd au trecut… pff, am scăpat de jumate din lucruri și tot am umplut câteva mașini. 

noroc cu stela c-an’ dat de pomană prin ferentari hainele alea vechi, inclusiv geaca de dilăr, hă, vreo șase perechi de-ncălțări, decorațiuni, mobilier. am aruncat… doi saci mari cu agende, jurnale, caiete, carnețele, foi pe care erau însemnate to’ felu’ de lucruri neînsemnate, desene, citate scoase din context, gânduri disparate, nume și numere de telefon ale unor oameni care nu-mi mai spun nimic; scheme, întâlniri, mâzgălituri care-mi aminteau numa’ câ’ de plictisit eram la unele chestii.

aruncă tot, fără milă, eliberează-te, a zis suzan. am ezitat puțin, da’ o dată ce-am început mi-a fost greu să mă mai opresc. cu cât aruncam mai mult, cu-atât mă sințeam mai ușor. cu fiecare agendă, mai dispărea câte-o contractură, zijc-an’ cărat toate notițele alea pe umeri, ani de zile. cât să le mai țin? am pozat cu telefonu’ ce mi s-a părut util, diverse borne ale trecutului. am păstrat câteva foi și textulețe amuzante sau care-mi aminteau în vreun fel că, indiferent unde-am fost, ce-am făcut, am scris mereu, bine, prost, stupid. mai ales, hahaha. că poate ăsta e un lucru la care mă pricep. pe bune. nu, nu… care-mi place. 

mă rog, au mai rămas ceva plante cumpărate de lila, le-am tot înmulțit, să le dăn’ cadou; p-alea de fițe le-a luat ea cân’ a venit cu duba de mutări. haine, ceva aparatură sehaș ’ luată să filmez viața lu’ ghebe, da’-ntre timp s-a transformat, ca toată vțm, într-una dintre ficțiunile cu care mă păcălesc. 

canapeaua lu’ știituceaifăcut am abandonat-o, cărțile, ’n-afar’ de-o mână, le-an’ risipit, ce dreacu’ să le mai car; câteva mărunțișuri și plante le-an’ dus la adina-n dristor. și de piaggio am scăpat, s-a-nvârtit nenea ăla-n parcarea de la jumbo de parcă s-ar fi priceput. i-an’ zis ce și cum, a zis ok, a doua zi l-am încălecat pân’ la metrou berceni, țac, în dubă, am luat mai mult decât dădusem pe el, papa căluț alb zburător, prieten loial fără pretenții, m-ai scutit de luni întregi pierdute p-arterele orașului. 

plm, erau ș-așa prea multe lucruri cu care m-am înconjurat. unele le-am cărat după mine enșpe case… un, doi, trei, patru… vreo șaișpe reședințe diferite-n treișpe’ ani de bucurești. … î, î, î… zece permanente și șase temporare. plus cinci în covasna și-n cluj, fmm. la câți bani am investit în icheia crecă mobilan’ complet vreo trei case. mai bine cumpăram acțiuni.

da’ o mutare-n’ dă iluzia că po’ s-o iau de la capăt, să reordonez toate lucrurile din viață așa cum tre’, să le găsesc locu’ potrivit. să renunț la unele. chiar citisem un studiu care zicea că schimbările astea mari, job, carieră, casă nouă, oraș nou, sunt oportunități să-nlocuiești obiceiurile rele, e mult mai ușor ca atunci cân’ n-ai nicio schimbare la-ndemână. ceva, ceva am intuit io. pnm, în douăzej de mutări, douășunu, puteam să am o viață perfectă… poate acuma, haha, că le schimb pe toate deodată.

are sens, dacă stai să te gândești. treaba cu curățenia, cu mutatu’. mă mut la marmacie. închei un capitol din viață, eliberez spațiu’ fizic, fac loc pentru următoru’ chiriaș, e momentu’ să-ți schimbi viața, prietene, vezi cu cine te muți, hăhăhă. împrăștii, dau, arunc tot ce nu-mi folosește, îmi reorganizez viața, măcar material, o invoc pe marie condo ș-an’ rezolvat. era mai simplu să dau foc. zicea thoreau că nujce indieni își adunau chestiile o dată la cinzej de ani sau cât și le-ardeau în mijlocu’ comunității, purificare, reset, o luau de la capăt. crecă și cucutenii aveau ceva de genu’.

mai bine, sincer, că toată logistica mutării e de căcat. împachetează, coboară, încarcă, du, descarcă, urcă, despachetează, aranjează, decorează, găsește-le locu’ cel mai potrivit, răzgândește-te. ce plm fac cu-atâtea prostii? în plus… sau minus, mai degrabă… cân’ îți muți toată viața de colo, colo, mai dai peste chestii din trecut, inevitabil, că toate căcaturile pe care le ai sunt din trecut. îți amintești de una, de alta, te trec toate alea. visele se pricep foarte bine la creat povești din rebuturile pe care le-adună de prin minte, să le gonfleze cât fac curat, nu cumva să se plictisească. 

pff, cât mai visez. mai ales tâmpeniile de care vreau să scap. p-alea nu-i așa ușor să le-arunc. cică-n afar’ de contribuția la construirea și consolidarea amintirilor, hipopocampusu’ proiectează vise complexe din bucăți disparate de-amintiri pe care le completează din burtă. inventează, efectiv. croșetează pe bucăți de realitate arhivate anterior. printre hobiurile lui se numără ideația, dezvoltarea și scrierea de scenarii, și simulările de viitor. ar fi un scriitor foarte bun domnul hipopopocampus. poate dac-aș fi și io un hipocampus aș putea să scriu ceva coerent despre treaba cu mutările, să iau resturile de viață cu care-am rămas și să gătesc un one pot yumi, amintiri, vise, imaginație, dacă tot îmi ocupă atâta spațiu, măcar să le folosesc într-un mod creativ. nu pot accepta să nu fac nimic cu ele, mă ia panica. deși ar trebui. ar trebui, hă. da’ hipocampusu’ e un talent înnăscut, nu tre’ să se screamă, kicking screaming gucci little piggy, ca să scoat-o poveste halucinantă care stă-n picioare. sigur scrie mai bine ca mine. ho, gata cu comparațiile.

slbz, an’ cărat de mi-au ieșit discurile herniate pe cur. nu la propriu, da’ nij mult nu mai aveam. 

meaaam ce nasol a fost tura asta. mmmmmmmmmm ftț mrț mt ss ftttt, abia scoteam niște consoane printre dinți, oricât încercam, nu reușean’ să deschid gura ca să țip de durere. m-an’ scurs din pat pe gresie, să mă târăsc la baie, doar nu era să fac pe mine. junghiu’ era futut rău, plm, mă doare spatele, crecă de la cuțiteee, frate-miu se uită-n ochii mei și mă minteee, hă, crec-așa se simte cân’ îți bagă cineva un cuțit în spate, ar trebui să știu… nu puteam să merg, da’ nu puteam ni’ să stau. așa rău nu fusese niciodată, ni’ măcar dup’-autostopu’ ăla imbecil prin balcani. 

vroiam să plâng, să urlu la durere, ieși acasă, tărf! da’ orice mișcare-n’ răsucea cuțitu’ și mai tare. trebuia să vorbesc încet, să șoptesc, s-am o discuție cel puțin politicoasă cu dânsa. dacă n-an’ sunat ș-an’ lăsat masaje… mesaje pe la toate saloanele din oraș. bă, frate, nimeni n-avea loc. pân’ la urmă mi-a dat mama un număr, super, mersi, ceva maseur transformat în doctor, a venit a doua zi și-n vreo două ceasuri m-a deblocat, pfiuu, putean’ să merg pe picioare la baie, nu mai vroiam să urlu-ntr-una la durere. da’ tot eram futut grav, băga-mi-aș. 

mă cam luase binișor de cân’ cu benone. lila mi l-a lăsat jumate viu, fmm, motanu’ ei. ori nu-nțelegea, ori se prefăcea, nu mi-e clar nici azi. umblan’ zi de zi cu cutia aia nenorocită-n spinare, pe jos, cu scuteru’, cu mașina, ba la perfuzii, ba la injecții, ba la urgențe. mă țineam de viața lu’ benone de parcă de el ar fi depins viața mea. e o pisică, ștefan, zicea. da, clar, e o pisică, da’ e pisica ta, de ce-mi bat io capu’? bine că tu te-ai resemnat, da’ cu gică nu mă lăsai să fac același lucru. poate lila avea dreptate, în felu’ ei absurd și egoist cu care mi se părea că reacționează la greu, da’ nu-nțelegeam… 

mă rog, m-agățan’ de viața aia care era gata să se-ncheie, îi prelungeam suferința din încăpățânare, îi dădeam înainte, fără să văd, fără s-aud, fără să simt, fără s-accept realitatea. nu, nu, nu, și nu! tre’ să se poată face ceva, nu te gândești niciodată că nu se mai poate face nimic, nu? suntem setați să ne-mpotrivim, să refuzăm deznodământu’, și cân’ zicem că nu mai, gata, tot mai… nu, nu știm s-acceptăm. io nu știu. nu știam. 

eran’ ca o chitară contorsionată, corzile prea-ntinse. tot stresu’ strâns în șolduri, în umeri, în gât, în cap. toată tensiunea, disperarea că viața-n’ dispare de sub ochi, că habar n-am ce urmează, strânsă-n spatele ăsta amărât, gata să explodeze. mă transformasem în benone, practic. îmi prelungeam suferința aiurea, din încăpățânare. amânam să-nchid proiectu’, mi-era greață, mă-nspăimânta, deși știam că n-am încotro, nu mai putean’ să continui, chiar dacă erau ceva bani, mergea s-o mai lălăi vreun an, făceam treabă ok cu ruxi și andrei, nu wow, da’ nij nu era chiar nimic. poate gherțoiu’ obsedat de putere-n care-au încercat să mă coloreze ăștia ar mai fi stat cu miile alea de euro pe lună, ar fi găsit o justificare să continue cheltuiala. da’ io nu puteam. eram prea prăjit. sătul. de minciună. să trăiesc viața altcuiva. mi-era rușine de mine. 

douășunu octombrie era un moment perfect, număr frumos, doi ani de cân’ lansasem publicația, rotund, făcea bine și la ocede. fuck! doi ani… cân’ dracu’ au trecut?! fierbeam de săptămâni întregi, mă gândeam c-o să fie super nasol, c-o să-mi iau iar șuturi cân’ îs la pământ, da’ lumea a reacționat super bine. așa bine, că m-a copleșit. 

era ș-un pic trist, te-ngropi singur și publicu’ aplaudă, cam asta era atmosfera. mai lipsea să-l chem pe sorin necunoscutu’ să-n’ cânte și mie

am fost actoruuuuuuuuu’ 

din filmu’ vieeeeeeeții meleeeeee

care-am trecut prin viațăăăăă 

prin bune și prin releeeee 

s-aplaudaaaaați 

aplauze pentru mako

dacă v-aaaa plăcuuuut

că io v-aud acolo, 

chiar și din mormântu’ jurnalistic. 

chiar remarcase cineva că lumea a ajuns să se bucure când un ziarist își anunță retragerea. asta e, frate, nu sten’ super eroi, numa’ niște oameni, cu bune, cu rele. nu meritam atâtea gânduri bune, ce-i drept, da’ lumea era solidară. de ce dracu’? de ce nu mă judecă la fel de aspru cum mă judec io? nu-nțelegeam. nu mai înțelegeam nimic. mă sințeam încântat, liniștit, recunoscător, frustrat, furios. atât de furios, fumegam, shit, fuck, fuckin’ fuck! eram turbaaat! am pierdut atâția ani din viață. cpl calului mi-a luat atâta?! să mă despart de jurnalism? să-nchid proiectu’ ăsta pe care nu mi l-an’ dorit de la bun început? libertatea presei, my ass. independență, cititori, comunitate. căcat, cine nu-i gata, îl iau cu lopățica, la revedere! 

mă pierdusem așa tare-n pasiunile meseriei, că nu mai era nicio distincție între noi, nicio limită. ‘mi-era rușine de ce-mi doream cu-adevărat… ce căcat în’ doream? rușine că nu știu ce-mi doresc. îmi refuzasem ani de liniște-n care-aș fi putut să aflu, în loc să-ntind elasticu’ la maxim. pentru ce? puțină recunoaștere? niște diplome care-adună prafu’-ntr-o cutie? o-nmormântare cu aplauze?

da’ toate dramele astea din capu’ meu erau sfârșitu’ lumii numa’ pentru mine, ceilalți își vedeau de propriile sfârșituri. csf, iar m-an’ luat prea-n serios. de parcă viața mea ar fi depins numa’ de rezultatele muncii, de cariera cu care m-an’ confundat atâta timp, de-așteptările altora. dacă existau, erau mult mai mici ca ale mele, decât îmi imaginasem. muuult mai mici.

o căruță de reacții, jumate cu love și care, curgeau, îmi venea să plâng într-una, mă topeam. da’ zijcă eram calota glaciară din antarctica, cu cât mă scurgeam, cu-atât se-mpuțea treaba, nu mai puteam să conțin toată gheața aia topită. 

misiunea ți-ai îndeplinit-o: ești unul dintre cei mai sclipitori jurnaliști ai generației tale. mai departe o să vezi tu. 

pff. să mori tu! bine că-n’ scrii acuma… mulțumesc, am tastat, da’ am izbucnit după ce-an’ dat send. nu ți-e jenă? cine plm ești tu să-n’ zici așa ceva? am închis repede chatu’, să nu tastez ceva regretabil, da’ ecranu’ tremura deja, un tsunami de gânduri negre se-aduna la orizont. an’ sințit furia cum ia liftu’, corpu’ se-ncălzea cu fiecare nivel de care trecea, zgomotu’ se-nfunda, pân-am auzit numa’ un țiuit subțire, nasu’ amorțit, transpirația șiroia pe brațe, pe spate, păru’ țepi, fuuuck, fuckin’ fuck,

futu-ți mooorții mă-tii să-ți fuuuut!!!, am urlat ca nebunu’, și paharu’ s-a făcut țăndări pe gresie. mai bine decât laptopu’… 

căcaaaaaaaaaat, literele de pe ecran s-au scurs într-o mare de căcat care inunda bucătăria, sufrageria, mă-necam în căcat. cum, mă, tu, care mi-ai zis să nu mai scriu despre ăștia, că nu interesează pe nimeni to’ felu’ de marginali, ș-un an mai târziu mă felicitai c-am făcut subiectu’, meritam premiu’ cel mare, nu? așa mi-ai zis la cina aia de… consolare, sau care era ideea?! să ling un os pe banii voștri la un restaurant fancy în contu’ premiului pe care nu l-am primit deși toată lumea era sigură c-o să câștig? cân’ ți-am amintit, te-ai făcut că plouă… tu, care-ai zis în boardu’ revistei de siesar că știituceaifăcut n-are nicio legătură cu proiectu’? că doar și-a exprimat susținerea? deși era vicepreșinte-n acte și președinte la sabotaj și neasumare? tu, care m-ai dus cu zăhărelu’ cân’ trăgeam de tine să ne-ajuți? to’ pentru liniștea lu’ știituceaifăcut. ș-a lu’ ac/dc. tot proiectu’ a fost numa’ despre ei, fmm. 

am deschis laptopu’ ș-am luat-o la pl de ni s-au încurcat la amândoi neuronii. cân’ tsunamiu’ s-a retras ș-am văzut ce-a rămas pe ecran, m-am făcut curcubeu, schimbam culorile ca o instalație de crăciun. prostu’ plii, nesimțit. nu ți-e rușine, coaie, să vorbești așa, să reacționezi așa, ej bolnav, mă certam singur. m-an’ dus la baie să vomit, da’ nu puteam, trebuia să-mi înghit greața. am început să-mi torn cenușă-n cap, să-ngaim ceva scuze, that there, that’s not me, nu mai înțelegeam nimic, nu mai înțelegeam nimic, nu mai înțeleg nimic, i-an’ dat mesaj lu’ suzan, nu știam cum să mă mai simt, eram defectat emoțional, i’m not here, this isn’t happening…

furieeeee, furieeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee, aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa… furia-mi împuțea transpirația, îmi mânca somnu’, mă neliniștea, mă nenorocea. lila mi-a zis de-atâtea ori ștefan, fă ceva cu nervii ăștia. ce dracu’ să fac?! nu mă mai enerva, ce zici de asta? nu o dată mi-a sărit țandăra pe ea, biata, trânteam ușa, i-an’ trântit ș-o farfurie de pământ, mută-te-n grecia, vere. 

plm, în’ sărea muștaru’ din orice. și dac-avea noroc, mă ținea numa’ câteva ore. da’ de cele mai multe ori căram nervii ăia după mine cu zilele, se-amplificau cu orice declanșator. și lately orice putea să mă declanșeze. nu era zi-n care să nu dau de vreun bâc cu nasu’-n telefon, mai să mă ia pe capotă cu scuteru’, fără scuze, nimic, fmm, paralizam de teroare. povesteam incidentele astea ca pe niște mari evenimente din viață. și chiar erau, îmi umpleau mare parte din timp, din ecosistemu’ nervos, în fiecare zi la un pas de accident, de spital, de moarte. alergam și mă-narmam cu căcat pe care trebuia să-l împroșc undeva. îmi săpam singur capcane cu fiecare drum inutil pe care mi-l băgam pe gât, cu fiecare sarcină minoră pe care-o transformam într-o chestie esențială, urgentă. cădeam în gropile săpate și mă durea, eram disperat, neputincios. victima lumii false pe care mi-am construit-o. gata să cobor la orice semafor, să mă iau la omor. dac-aș fi avut bâtă sau șpreiu’ ăla cu care mă tot amăgea stela, cine știe ce făceam?! 

furia era peste tot, mă nenorocea. și ni’ măcar nu știan’ de la ce dracu’ e?! încerca să-n’ vorbească, da’ io n-aveam timp de pierdut cu investigații, alții erau de vină, lila, colegii, administrația străzilor, școlile de șofer, primăria, educația, pesedeu’, tata, orice-mi ieșea-n cale și respira același aer împuțit putea să devină dușmanu’ perfect. mănușă-mi venea, câte meserii te plătesc să fii indignat nonstop? to be aware of what is happening in this world is to be in an almost perpetual state of rage, cum zicea baldwin.

 mă grăbeam, pompam cola și cafele, ascultam muzică la max, cu furia mereu după colț, gata să mă posede, să m-absoarbă, să mă transforme-ntr-un monstru. furia adunată de la toate nenorocitele de discuții pe care nu le-am purtat niciodată, de la graba cu care mă mișcam prin viețile altora, de la lipsa de sens care-mi guverna toate mișcările, de la pasivitatea cu care intram în to’ felu’ de situații-n care n-are-cum-să-fie-bine, de la lipsa de coaie care mă ținea unde nu-i bine.

combinația de grabă și furie mă epuiza… greu m-am prins ce-ncerca să-mi transmită. mereu mă prind greu, dacă mă prind. e o senzație stranie, nouă. să mă prind. s-accept evidența. să nu-mi dau în cap pentru orice căcat. 

oare obsesia cu punctualitatea, să fac toate lucrurile, tot timpu’, la timp, să rezolv permanent chestii, era alimentată de orașu’ ăla absurd? ia-ți mereu marje nesimțite, să te-ncadrezi. mă nenorocea chiar atât de tare că orice răhățel de câteva minute putea să dureze nimeni nu știe cât? de ce mai locuiam acolo? 

și la terapie mergeau minutele cu justificări pentru nervii pe care-i aveam, orice supărare era-ntemeiată. suzan îmi to’ ridica mingi la fileu, da’ mă eschivam, hu, hu, aveam treabă, hu, trebuia, trebuia, trebuia să fac mereu tot, hu, hu, nu poți face mai multe decât faci, îmi tot amintea. da-ncercam să demonstrez tuturor contrariu’, ba, pot. io pot.

plm, graba generază furie, clar. da’ dacă nu mă grăbeam, cum să fac to’ ce-aveam de făcut? un milion de lucruri. cum să nu mă-nfurii? furia-mi infestase toată viața fiindcă n-o ascultam. urla la mine, coaie, încerci prea tare, nu ești unde trebuie, nu faci ce trebuie. da’-mi era frică să recunosc. habar n-aveam unde trebuia, unde aș fi vrut să fiu. nu mi-an’ găsit locu’ nicăieri. ș-oriunde ajungeam, abia așteptam s-o iau din loc, să schimb peisaju’, să fiu altundeva, altcineva, anybody, but myself. pls god, ms pwp.

dacă tot o frec, hai la covasna, an’ zis, poate niște băi ajută. primu’ concediu de odihnă adevărat, la treiștrei de ani, singur, fără bani, în casa-n care-am murit mare parte din adolescență. da’ era și prima dată cân’ plecam și nu m-apăsa senzația aia enervantă că cineva sau ceva m-așteaptă, că tre’ să fac ceva, că tre’ să mă-ntorc. bizar…

spre surprinderea mea, dispăruse apăsarea orașului, anxietatea care mă păcălea de fiecare dată cân’ pășeam în afara scării, toată lumea care se holba la mine… orașu’ m-a uitat, nu-i mai pasă nici la dracu’. probabil nu le-a păsat niciodată. ș-oricum, corpu’ meu a-nvățat să uite, să se detașeze de ce-l paraliza-n aproape orice context. mă sințeam eliberat. 

bn, nu eram obișnuit să nu mă hărțuiască nicio spaimă, să mă bucur de liniște. eu, de liniște, haha. mă neliniștea și lipsa neliniștii-n contextu’ ăsta oricum nefiresc de liniștit. ce, lumea nu mai arde? toate problemele au dispărut peste noapte? cât putea să dureze senzația? 

da’ m-obosea așa tare metoda covasna, că nici nu mai puteam să mă plimb după parafină, trabert, mofetă, baie, magnetodiaflux, tens, laser, tecar, masajele care-mi frământau zecile de contracturi, noduri și noduri, ca un aluat plin de cocoloașe, eram deformat, devastat, mă durea tot, păream cel mai moșneag printre toți pensionarii ăia… sințeam oboseala-n fiecare por, mușchii nu mai gestionau comenzi banale, țintuit ca de-o gripă năprasnică, zijcă mă luase covidu’ de doi ani și nu mai trecuse niciodată. apoi somnu’ m-anestezia. dormean’ toată dup-amiaza și uitam. 

o visam pe teo cu păru’ ei creț. nujce mi-a venit să-i scriu ș-a vrut și ea să ne vedem. am povestit într-una taca taca taca, despărțire, proiect, io, io, io, vai ce frumos, tocmai a murit tata, of, ce dobitoc, mă gândeam numa’ la mine, măcăneam doar despre mine. da’ am continuat să vorbim, ne scrian’ toate tâmpeniile, făceam yoga cu adriene, mai ieșeam, mă sințeam bine cu ea. super smart, avansa cu viteză la corporație, după prăjeala aia toxică la firma de destabilizat democrații fragile pe diverse continente, haha. pnm, avea genu’ de-nțelegere de care sințeam c-am nevoie. eram, cumva, la același nivel de maturitate. sau lipsă de. chiar și cân’ ne contram, era constructiv. câdecât. da’ erau și… nepotriviri care ne țineau pe loc, clar. ea era pe filmu’ ăsta c-o relație serioasă, să nu piardă vremea cu prostii, niște idei destul de fixe despre ce și cum tre’ s-aducă fiecare-n dinamică. nu corespundeam, neapărat, și ni’ nu-n’ doream să corespund. în niciun caz nu-mi doream să m-așez iar într-o relație călduță, monogamă. da’ chiar ș-așa, era plăcut. zicea că se simte bine cu mine, mă flata. apparently, piața de dating e groaznică, standardele-s așa joase că dacă nu vreau să te fut imediat și, wow, te fac să râzi, intru-n top. yay. 

mă rog, visan’ crețe, da’ lila și știituceaifăcut îmi bruiau mereu visele, ce vreți, doamne?, nu-nțeleg, hipopocampusu’-și bătea joc de mine, crecă recicla mai mult decât to’ bucureștiu’. după nouă, zece ore de zbucium, mă trezean’ ca nou, sutălasută căcat reciclat.

bn, vinovăția trăncănea-n background, cum să stai degeaba, scoală-te, fă ceva, ce dacă ești în concediu, n-ai mai fost în atâtea concedii-n care n-ai stat locului? trezește-te, fă curat, du-te undeva, mai fă o dată curat, găsește-ți un rost, freacă toate vesela, vrei să te ia depresia că stai degeaba? da’ eram așa de obosit că mă durea-n pix de vinovăție, am ignorat-o până s-a plictisit. 

zile-ntregi am dormitat, m-am uitat pe pereți, fără să mă gândesc la prea multe, cum făcea lila cân’ se relaxa. io nu pricepeam, cum să stau degeaba, să nu mă gândesc la nimic? să nu vreau să fug, să fac ceva?

de cân’ îmi to’ zicea și suzan… timp pentru mine? normal că am. mă duc la bazin, la frizer. nu, adică timp în care stai tu cu tine, fără să faci nimic. cum adică nimic??? am ignorat-o și pe ea. plm, dac-aș fi-nțeles to’ ce zicea terminan’ terapia după prima sesiune. 

da’ acuma am zis gata, o oră pe zi de nimic. nu mai mă gândesc. respir. mă uit în gol. mă-ntindeam în pat și mă lăsam moale, cât mai moale, încercam s-observ cân’ mi se tensionează umerii, să respir calm, să las mușchii să se-odihnească, făceam un body scan d-ăla, varză din cap până-n picioare, ce greu e să te relaxezi, fmm. 

eram așa-ncordat… credeam c-aia-i starea mea naturală. uitam să respir destul de repede și sințeam cum mă strâng iar, parcă intram în stare de-alertă, creieru’ căuta urgențe, unde-i telefonu’, nu ți-a scris nimeni? scrie tu cuiva, scrie la toată lumea, nu puteam să nu mă fixez pe-un gând, pe altu’, următoru’ subiect, următoarea idee, următoarea călătorie, următoarea dramă, următoarea rușine. 

hmmmm huuuuuuuuu. sunt liniștit, sunt calm, nimic nu-mi tulbură liniștea, simt o liniște ș-o pace interioară…

ceva, ceva s-a mișcat prin mine. i-an’ și zis lu’ suzan, aproape entuziasmat, parcă nu mă deranjează să exist aici. mă rog. ideea de covasna, măcar pentru o vreme, nu mai părea tocmai o nebunie, ceva de exclus cu vehemență. eram pregătit să mă pierd în închisoarea călduță a spațiului fără timp, io și hans castorp, hăhă, mi-a luat o veșnicie muntele ăla de carte, ni’ n-an’ terminat-o, ce plictiseală soră cu moartea, mă târam în fiecare seară câteva pagini, înainte, înapoi, ca pe frontu’ de vest. 

da’ chiar îmi doresc șapte ani de liniște, aer curat și tratament. să fiu hans castorp măcar un pic, chit că mă-mbolnăvesc de prea bine. să nu mai știu nimic. să explodeze lumea-n juru’ meu și să nu-mi pese. nu asta face, oricum, de-atâția ani?