capitolu’ 3

o să tot apară oportunități, ai să vezi, zicea suzan. nu eram prea convins, ce dreacu’ lucruri uimitoare se-ascund în spatele cortinei de incertitudine? mai am io putere s-am încredere? singur, epuizat… 

măcar am conștientizat, în sfârșit, că-s singur. suntem singuri toată viața. nimeni nu poa’ să decidă-n locu’ nostru. tre’ să decid pentru mine. să-mi asum consecințele deciziilor. să nu mai las nevoile, dorințele altora să mă cocoșeze mai rău ca un semn de-ntrebare. să nu mai fiu o bucată de plastilină-n mâinile altcuiva. niciodată nu-s mâinile potrivite.

plm, durea să exist. an’ tot existat în ciuda mea. aproape tot ce făceam, tot ce-am făcusem într-un deceniu a fost împotriva mea. petecean’ găuri mai tot timpu’, ca un refugiat disperat pe-o barcă spartă-n mijlocu’ unei mări înconjurate de stânci ascuțite. acopeream o gaură, da’ dădeam de alta. nu știam să înot, să respir, să iau valurile, să evit stâncile. și credean’ că-i firesc. că tot ce mi se-ntâmplă-i firesc. luam totu’ ca atare, fără să mă gândesc că puteam să mă ridic, să plec. da’ nu-i așa simplu să te ridici, să pleci. eram kkt pe mine. 

smahoz, bucureștiu’ era… tot. într-un fel ciudat, fucked up, îl adoram. îi acceptam toate defectele, îi admiram contradicțiile, lipsa de hotărâre. îi găsean’ to’ felu’ de justificări. i-am imaginat, fără mare succes, un viitor utopic în dosaru’ ăla cu orașu’, l-am apărat în fața siei, i-am susținut cauza în fața lilei, cân’ mă-ntreba dacă m-aș muta-n alt oraș, în altă țară. poate-ar fi trebuit, poate atunci era momentu’. 

da’ pentru mine plecarea din țară n-a fost niciodată o opțiune reală. ce dracu’ să fac în altă țară? mă gândeam și io uneori cum ar fi, nu zic, da’… niciodată-ndeajuns cât să plec. nu, frate, an’ zis fiecărui prieten care-a plecat. io știam câte-a făcut orașu’ ca să se schimbe-n toți anii ăștia, cât a crescut, cât s-a maturizat, cât ne-am schimbat împreună. cine nu vroia s-audă era orb, și gata. anulam tot rău’ cu binele pe care m-an’ dresat să-l văd. înghițeam orice abuz fiindcă știam ce frumos poa’ să fie când nu-s abuzat. cum făcusem și cu lotso, și cu sia, și cu ac/dc, cu știituceaifăcut. am acceptat agresiunile constante, din toate părțile, pân-am devenit și io un agresor. 

da’, plm, bucureștiu’ era singuru’ loc din univers în care puteam să-mi ating potențialu’, în care calitățile mele ar fi fost acceptate, apreciate, utilizate eficient, nu? hă… exploatate, mai bine zis. un’ să mă duc? ce să fac? nu exista alternativă. chiar dacă sințeam că-ncep să respir abia cân’ mă-ndepărtam de-oraș, chiar și pentru câteva ore; mă lua groaza cân’ trebuia să mă-ntorc.

și, slbz, să plec din bucurești însemna să renunț la acasă. chit c-acasă era-n mijlocu’ unei bolunzeli totale. eram atașat de senzația de bine pe care mi-o dădea intimitatea căsuței, liniștea, izolarea ei în ecosistemu’ scrântit al orașului. numa’ că cu cât mă zbăteam mai tare să țin de căsuță cu-atât devenea mai clar că era locu’-n care m-am simțit acasă cu lila. ș-oricât mi-aș fi dorit să prelungesc senzația, odată ce spațiu’ s-a golit de noi, de tot sensu’ pe care-l creasem împreună, era doar o casă-n care locuiam c-o pisică boschetară. 

bn, bn, da’ chiar așa? să mă-ntorc la covasna? dracu’ se gândea c-o să mai revin vreodată-n nefericirea aia de orășel. după șaișpe ani??? e ciudat, ‘zdaiseama. acu’ câteva luni ni’ n-aș fi putut să mă gândesc la asta. chit că-i zisesem lilei cum ar fi să stăm o vreme acolo sau la botoșani? economisim… chiar mă gândeam cum să renovez apartamentu’. da’… era o idee de cuplu, de familie. așa, de capu’ meu, părea un gest cel puțin extrem, mai bine m-aruncam într-o râpă fără fund. 

plm, orice ședere care trecea de câteva zile-mi provoca sevraj teribil. liniștea, lâncezeala aia… spațiu fertil pentru amintirile nefericite, momente pe care le-am ales, ca un prost, să mă definească. acolo am învățat să trăiesc cu frică. în frică. dacă m-agresează? dacă nu m-accceptă? dacă mă judecă? dacă mă lasă? dacă nu reușesc? dacă reușesc mai multe decât ceilalți? dacă-i dezamăgesc pe-ai mei? dacă-i fac să se simtă prost? dacă nu-nțeleg ceva? dacă-nțeleg greșit? dacă’ tre’ să-i privesc în ochi? cum să fiu io? dacă n-o să-mi găsesc niciodată un loc, pierdut între români și bozgori, între bărbățoi și fătălăi, între roacări și maneliști, între fotbaliști și tocilari? dac-o să rămân văru’ de la țară, prietenu’ sărac care mâncă numa’ cartofi prăjiți și supă la plic? dac-o să fiu nesimțitu’ de la oraș? atâtea-ntrebări care nu-mi dădeau pace. da’ cu cine să vorbesc despre ele, că ni’ nu deschidean’ gura?! 

mda. îi priveam de sus pe prietenii care-au rămas, p-ăia care s-au întors, pe oamenii care-ncercau să-și fac-o viață acolo. ce viață săz faci în covasna?! e un deșert. nu-ai-ce-să-faci! de la bentița tricoloră n-a ieșit nicio știre, nu se-ntâmplă nimic. nu asta-i esența vieții, să se-ntâmple chestii? 

și fidbecu’ inițial confirma o ratare totală, îmi pregăteam sinuciderea socială, ce să mai… am plecat coșcovit, dezamăgit de dragoste, speriat de viață. și mă-ntorc o epavă… hăhă. epava de la covasna.

simfonia mutării. hă, ce titlu lame ar fi. crecă-ntr-o farfurie d-asta mi-a scrijelit cu furculița-n cerebel ștefan, hai să ne despărțim. me, memememeeee. discuția nu mirosea bine de la-nceput. nici gust nu prea mai era-n viața noastră. 

eram si-gur! c-o să comenteze despre mâncare, deja strâmba din nas la orice, zijcă fiecare masă trebuia să fie o experiență de insta, plm, parcă mâncăm numa’ de plăcere, de parcă to’ ce facem tre’ să fie despre confort, uuu, cozy, hygge, slbz. 

și-n’ sărea muștaru’ de câte ori zicea ceva. mă-nfuriam, orice zicea. nu-i mai suportam vocea. ștefan, nye nye nye, ștefan mye mye mye. nu-i mai sufeream prezența, fața, respirația. mi-era groază să mă-ntorc acas’ de câte ori ieșeam pe ușă, sințeam efectiv cum îi fut vaibu’ cân’ reveneam, zijcă ni se schimbau frecvențele, eram ca apa și uleiu’. ce să discutăm? rar dac-am avut o discuție… rațională, coerentă, cu finalitate, în ăștia patru ani și ceva… cân’ eram io calm, fugea ea de dialog, când i se năzărea ei, eram io cu capsa pusă. 

până mi-am dat seama ce-i ieșea pe gură, dracii mă trăgeau deja de fiecare fir din cap, câte mai am. dinții mi s-au încleștat, furculița a zburat în farfurie. maaaaaaaaaaaaaaa! 

nujce mă-nfuria mai rău, că era ea aia care a avut curaju’ s-o zică? sau că știrea-mi futea programu’? trebuia să termin autlainu’ și piciu’, fix de despărțirea ei îmi ardea. de câte dracu’ ori te-an’ rugat s-avem discuția asta?!? acuma ți-ai găsit?!

m-am mutat pe canapeaua din sufragerie. acolo-i zisesem prima dată te iubesc, cân’ s-a adunat suta. singura dată. plm, nu-ți arăt în atâtea feluri? nu simți? chiar tre’ să zic cuvintele? mă-ngrozeau. am abuzat de limbaju’ ăsta cu sia de-am dat în boala lu’ calache, încă mă mânca pitiesdiu’. da’ ea nu-nțelegea neam, to’ spera c-o s-articulez cuvintele, de parc-ar fi schimbat ceva. mie mi se părea o prostioară, că vrea ce-a văzut ea-n filme că-nseamnă dragostea, consum inutil de energie, ce-i cu tot siropu’ ăsta?! pnm, aproape to’ ce făceam în casa aia era pentru ea, pentru relația noastră. tot timpu’ pe care mi-l rupeam pentru noi… chiar dacă nu era timpu’ pe care și-l dorea ea, ce-i așa de greu de-nțeles? ok, poate eram puțin clișeu' bărbatului care tace și face, fără să-și exprime emoțiile, nevoile, plm. mna, vorbeam limbi diferite. n-aveam niciunu’ un vocabular al iubirii prea bine dezvoltat, nij de-acasă, nij din alte relații. 

în fine, m-am pus io pe scris, ea s-a-nchis în dormitor ș-aia a fost discuția. super. 

da, da, da, vroiaaam să ne despărțim. de-un an. de mai bine de-un an. da’ n-am fost în stare. eram mai stors ca o lămâie. sleit. calat. creieru’ meu era terci, ca o-nghețată frecată de-asfalt, pe căldurile astea. crec-aveam o formă cronică de bărnat, cine știe când începuse și nu s-a mai terminat niciodată… dac-aș fi putut să duc o zi fără să mor de vinovăție, de rușine că stau în pat, aș fi dormit… câte-o săptămână la rând. 

mă trezean’ cu greață. mă târam din pat la baie, mai scurgeam niște exerciții de pe fundu’ bateriei, mă-mbrăcam în haine de stradă… cum să stau în pijamale?! trebuia să delimitez clar greața de mine și greața de muncă/ceilalți. cân’ se-apropia ora de lucru începea să mă doară to’ corpu’, capu’ mă strângea to’ mai tare. n-ajuta nijcă beam cafea, mai rău mă-ntărâta. n-aveam nij talent de barista, tre’ să iau alt aparat, nu-i bun ăsta de spumă, laptele-i de căcat, până ș-asta mă enerva, du-te, bre, la drip, dacă vrei cafea jmek, plm. 

sințeam că toată lumea vrea ceva de la mine, așa că mi-era greață să vorbesc cu oricine. sfaturi, direcții, încurajări, rezolvări, soluții minune, bani, speranță. ce vreți, coaie? ce căcat să decid io? nu mai eram în stare de-ni-mic. mi-e greață și cân’ îmi amintesc.

mă rog, atunci aproape c-o implorasem io să se despartă de mine. da’ mai repede-i zicean’ te iubesc, decât gata, lila, fă-ți bagajele, și pleacă, lasă-mă-n durerea mea. ștefan, dacă vrei să ne despărțim, spune-mi, decide tu, eu nu vreau să fac asta, zicea. ș-avea dreptate… n-avean’ cum să-i pun asta-n cârcă. da’ io nu m-an’ despărțit niciodată de nimeni. cel puțin, nu așa, direct. am mers mai mereu până-n pânzele albe. cu gagici, cu prieteni, cu necunoscuți. convins c-o să fie bine, că ceilalți se dau pe brazdă, că pot face ceva să rămân io ăla bun, chiar dacă nu făceam ce trebuie, chiar dacă nu eram. de ce vrei să fii mereu ăla bun? de ce vrei să fii mereu plăcut?, mă-ntreba suzan, zijcă-ncerca să mă prindă-n capcană. de ce nu-mi zici tu, plm? nu știu, nu știu, nu știu, nu știu, nu știu, zi-mi tu, să-n’ șoptească cineva dreacu’ răspunsu’-n cască, să-n’ zică cineva to’ ce tre’ să știu, to’ ce tre’ să fac, că io m-am săturat în p-l-m! 

io-s mai bun, io-s mai deștept, i grieve different, slbz… din oroare? din frică? nuj, am urât mereu senzația aia de sfârșeală, disperarea, urletu’ fiecărei celule, al fiecărui atom, golu’ ăla dureros pe care-l simt în tot corpu’ cân’ îmi spune cineva că-i gata, s-a terminat. cum să fiu io ăla care depresurizează cabina? ce contează dacă-i singura variantă? 

ea zicea 

wait! we’ll be better if we wait, 

better if we wait. 

și io trebuia să-i zic 

there’s no amount of time to carry the weight, 

la da dai, 

la da dai, 

la da dai, 

ta da dai, 

la da dai, 

la da dai, 

lai dai… 

cause i’m the worst lover you’ll ever have, 

i’m the worst lover you’ll ever haaaave. 

suntem ok, ștefan, suntem bn, de ce să ne despărțim?, repeta. mă sufocam un pic mai tare-n fiecare zi, și vocea ei m-amorțea ca un sul de folie, zijcă eram smochinu’ ăsta amărât, un trolăr în aeroport, târât de colo, colo. și ea, lângă mine, mai înfundat cu fiecare strat, totu’ e hk, ștehan, tot mai înfundat, hâhe hohei, heha, he he hă he hehăhi, în timp ce mă mai strangula c-un metru de folie.

stăteam amândoi la măsuța din curte, una din… dintre puținele chestii pe care le-am adus de la birou, după ce-an’ dus grosu’ la funky, restu’ am împrăștiat care-ncotro. gizăs, cu asta am rămas din toată treaba?! de câte ori zic din aud vocea lu’ știituceaifăcut cum mă corectează, ni’ nu știu dacă-i corect… în fine, la măsuța asta petreceam cele mai multe seri când era frumos afară. sorbean’ rosé de purcari, spărgeam cornette de ne-ardeau limbile, sau tadim, le vroia mereu p-alea extra sărate, până ne lua răcoarea-n brațe sau ne ciuruiau țânțarii. 

eram așa distrus că sudam țigări rulate din ceai d-ăla. de-obicei, fumam una la câteva luni, cân’ îmi era foarte poftă de-o țigară adevărată. aveam vreo… hmmm, doi ani jumate fără? cea mai bună decizie ever, jur. poate singura. hă… ce trist, să repari o greșeală stupidă să fie cea mai bună chestie pe care-o faci. deși pare c-a devenit un tipar. în fine, o țineam pentru iarbă. bine, câtă mai fumam noi, c-un gram ne-ajungea ș-un an, prea ne dădea cu paranoia. mă rog, fumam fânu’ ăla-mpuțit până-mi venea să borăsc, c-aveam nevoie de-o împământare, ceva care să mă țină conectat la realitatea fizică, prezent în negocierile alea fără sens. 

așa făceam și pe la casă, crec-acolo mi-am format obiceiu’, cân’ pierdeam contactu’ cu lumea-nconjurătoare într-un trip de groază, într-o criză de paranoia sau de depersonalizare. fumatu’-mi trezea simțurile, le obliga să se coordoneze, ca un sport pervers pentru sedentari distruși. cân’ primu’ fum sugea viața din mine, redeveneam io. îmi sințeam plămânii înecați, fața deshidratată, pielea cum își pierde din elasticitate de la șoc, otrava care se răspândește, sângele cum frânează prin capilarele intoxicate. microdoza de moarte mă reconecta la corpu’ meu, choo-chooooo, hei, salut, asta e cochilia ta, orice s-ar întâmpla-n capu’ tău, nu uita că nu poți exista fără mineee, yaaay pwp. 

anyway, lila considera despărțirea noastră un gest extrem, inutil. din punctu’ ei de vedere, aveam atâtea lucruri în comun. toate… micile neînțelegeri se puteau rezolva, normal. micile. ok, cum? zi cum?! era adorabilă cum sorbea vinu’ cu ochii-nlăcrimați, îmi frângea sufletu’, aproape c-o credeam. da’ n-avea niciun argument real. nu vroia, nu era pregătită să recunoască evidența… că nu mai era niciun lipici între noi, frate, ne lega numa’ casa luminată-n care ne-am adăpostit de lume, de hău’ care ne-a-nghițit pe toți; ne-a-nconjurat de plăntuțe, animăluțe, copiuțe de piesuțe de dizainuțe ca să uităm de noi, un refugiu pe care-l împărțeam din inerție. 

de doi ani așteptam în zadar să-n’ dea niște motive solide pentru care ar fi trebuit să fim împreună. și ea zicea că suntem amândoi oameni buni, că ne place să citim aceleași cărți. pe bune? păi, io citesc orice cumperi… pe cât de ridicol îmi suna, crecă chiar vroia să creadă c-asta-i suficient ca să continuăm. și io n-avean’ coaie să zic nu, frate, cplm, suntem colegi de-apartament. deși îi zisesem de mai multe ori că mă simt administratoru’ gospodăriei, nu iubitu’ ei. citim aceleași cărți și suntem oameni buni… cam puțin pentru niște cetățeni care pe-atunci erau împreună de… plus trei ani. aveam nevoie s-aud ceva mai convingător. mai rămânea să-n’ zică ne ștergem la cur cu-același sul de hârtie. da’ dup-aia privirea i se pierdea-n tiktok și io mă retrăgean’ să pierd vremea-n colțu’ meu de bărnat, încă o discuție inutilă.

plm, știa perspectiva mea. îi enunțasem clar, în mai multe rânduri. nu mă-nteresează să mă-nsor, să fac copii. cel puțin… nu pentru mult timp de-acu’-nainte. și ea intrase-n hora mea, mințea că nici ea nu-i interesată. da’ vedeam clar c-o preocupă mai mult decât mă lăsa să văd. poate-n sinea ei chiar era satisfăcută de ideea vieții cu mine, aștepta, mai spera c-o să mă conformez, c-o să mă răzgândesc. că, ce știu io, o să mă trezesc într-o dimineață ș-o să zic, gata, hai să ne căsătorim și să turnăn’ copii, luăm bani de la toți părinții și ne facem viața. poate pentru ea merita s-aștepte dimineața aia care n-a venit niciodată. și, dacă nu m-aș fi simțit așa singur, părăsit în situațiile grele cu mult înainte să fi auzit măcar de covid, poate m-aș fi răzgândit, de ce să mint? am avut momente-n care-an’ zis, ce naiba, n-am nimic de pierdut, ne place slana cu ceapă, dormitu’ la cort, nu se găsesc fete ca ea pe toate drumurile…

mă rog, atunci a intervenit și adina. cu ceva impact, m-a amânat, cel puțin. da’ to’ nu scăpam de senzația că nu po’ să mă bazez pe partenera mea cân’ am nevoie, că dacă dă ceva peste noi tre' să mă descurc singur. mă copleșea. de multe ori, aveam impresia că-i copilu’ meu, nu un partener. mă sințeam… cum mă gândesc că se simte un părinte singur, cu toate responsabilitățile din casă. ni’ nu-mi puteam imagina un scenariu greu în care ea ar fi făcut față. c-au fost rare fazele-n care m-an’ simțit susținut, în care-mi dădea senzația că poate vrea să preia din greutatea momentului. măcar o parte, plm, măcar pentru o clipă. nu m-a lăsat singur la-nmormântarea lu’ gică? nu m-a lăsat singur să-l îngrop pe benone? ce să zic d-astea, cân’ se panica și la căcaturi mărunte, o răceală, o lună fără bani de adidași noi. bașca sințeam și că-n’ validează trăirile, ideile, viziunile numa’ după ce le descoperea și ea prin vreo carte de psihologie. 

slbz, relația noastră era ca o tocăniță uitată pe foc, nu mai putean’ culege nimic hrănitor din ea. se asocia perfect cu cupaju’ de futaiuri din viața mea-n curs de dezintegrare.

da’ ni’ nu s-a pus problema să nu mergem la palermo-n buza pandemiei, deși eram ca despărțiți. chiar încercasen’ să-i zic lui ac/dc că suntem pe făraș, da’ părea scârbit, îl durea-n pl, nu mai dădea doi bani pe mine; cum să dea, din moment ce punea tot rău’-n seama mea?! 

ne-am cazat într-un erbienbi din orașu’ vechi, o cavernă-ngustă, înaltă, întunecată, ceva clădire medievală. orașu’ ăla nevrotic, o subcultură pațescă de hateri care vor să fie lăsați în pace, urăsc autoritățile, urăsc mafia, deși acolo s-a născut mafia ca răspuns la injustiția autorităților… părea o droaie de copii razna, lăsați singuri de părinți, minori fără căști care te calcă cu scuteru’ pe trotuar, mizerie, haos. nu găseai o mască, un dezinfectant, da’ ei dansau cu miile-n piața centrală, aroganți. și noi la fel, aproape ne-au convins că-i umflată treaba cu covidu’. plm, si fueris panormi…

ne-am umflat mațele cu pasta al nero di seppia, reducții fancy prea scumpe, pane milza, ni’ nu ziceai că-s zoaie de organe fierte, umblam și mâncam, grădina botanică, muzee, ne-an’ chinuit s-ajungem la bogați, în mondello, la malu’ mării, cân’ venea un autobuz, era altu’, nu știam încotro, totu’ confuz, unde mergem, ce facem, ce căutăm aici?! bă, frate, și-n siria circula mai previzibil rata, jur, am mers mai mult pe jos… 

într-o zi am luat trenu’ la cefalù, un sătean antic înfipt în capu’ la stâncă, d-aia-i zice așa. brunch în piața centrală, plimbare, cafeluță moka… espresor moka, nu gratis, hă. fructe de mare, suit pe deal, printre ruinele cetății normande, plin de turiști ș-alte capre, răcoare, voci, pași, mmm… nujce m-a apucat, nu crec’-a durat mai mult de-un minut, da’ a fost cel mai intens moment cu lila… poate-ncercan’ să descarc din presiune, ac/dc mă futea la cap prin mesaje, ca de-obicei, fără să se gândească că-s în concediu, plm. chiar m-a-ntristat că era prima dată cân’ mi-an’ dat voie să fac asta, să fiu prezent, liber. c-am ratat atâtea, cu mintea-n altă parte, înspăimântat de ce-ar zice… lumea? csz lumea despre lucrurile din cap pe care nu le făceam niciodată? mereu preocupat cu ipoteze implauzibile? 

la-ntoarcere an’ râs’ de-o doamnă din avion, două perechi de mănuși, nujcâte măști, dă-o dracu’, frate, unii-s delulu. da’-n bucurești, distopie, costume de protecție, interogatorii, ne suna primaru’, românii o luau mult mai în serios. o zi sau două m-am mai dus la birou, până s-a crizat ac/dc și pe subiectu’ ăsta, că ce caut, când nu-i safe ni’ să bem apă?! ai dreptate, punctual, da’ cplm e cu tonu’? kkt, așa era de-un an. și-n contextu’ ăla de psihoză generală mi se părea acceptabil tratamentu’ tot mai isteric, mereu disproporționat pe care-l primeam. deși nu era.

anyway, an’ zis să ne autoizolăm în rahova, până se limpezesc apele. logică simplă, pragmatică, imbatabilă. captivitatea-mpărțită cu cineva nu-i decât pe jumate captivitate, cum zicea monte cristo. 

numa’ că tehnic, eram într-un fel de… pauză. se-ntorsese-n victoriei de săptămâni bune, mai venea seara sau în uichend acasă, da’… ocolean’ subiectu’. de cân’ îi tot ziceam să propună, să ne găsin’ chestii, s-avem ceva-n comun… care să ne-apropie. chiar și sex, cum am insistat io o vreme. încă m-atrăgea. mostly. bn, uneori, mă gândean’ la tipe mai mature de la bazin, mi se părea c-aveau ce credeam că-i lipsea ei, da’ nuj, că nu vorbeam cu nimeni, maxim mă certam în traficu’ de pe culoaru’ de înot. și poate că nu-i lipsea nimic din ce avea ea nevoie. da’ cine se gândea la ea? oricum, nu puteam face niciunu’ sex la comandă, nij să ne bazăm pe energia mea de la bazin, nij pe stilu’ ei de inițiere cu alcool. și altceva n-a propus, n-an’ găsit, n-aveam. 

în schimb, s-a-ncăpățânat să petrecem crăciunu’ pe drumuri, la familii, plm. de ce, asta credea ea c-o să ne-apropie? după crăciun, an’ zburat la varșovia. mișto, prețuri ca-n bucurești, neașteptat de primitor, european, metrou strălucitor, tramvai care nu se-agață-n tot felu’ de ațe, trotinete care zboară pe trotuare cu piste la nivel, palatu’ culturii, verișor cu casa presei, păstrat în circuitu’ cultural, nu ca suportu’ pentru reclame la cazinouri care a devenit casa presei libere… și tot orașu’. toată presa, wtf [mako 10.09.2025, 11:49 hmm, polonezii par să-și accepte mai bine istoria, o pun în valoare. încă-i plin de lactobaruri cu mâncare ieftină, o nostalgie practică a vremurilor în care partidu’ subvenționa hrana muncitorimii. 

bn, invidioșii pun funcționalitatea urbei pe seama distrugerii din război, au reconstruit totu’ din moloz, după picturi, da’ mai bine. apropo de asta, am pierdut o după-amiază-ntreagă-n ghetou’, cufundat în povestea de-o mie de ani a evreilor în polonia, până la aproape anihilarea din holocaust… 

wow! imagini, obiecte cu care interacționezi, diorame, hărți interactive, documente, filme, puse cap la cap într-un puzzle incredibil, cu fire alternative care se-ntretaie, le consumi total sau parțial, fără să pierzi esența. și e chiar pe locu’ ghetoului. n-am mai fost așa impresionat de la walled off hotel, ăla m-a terminat… am ieșit de-acolo amețit, tremuran’ de supărare, de cruzimea sioniștilor, cun’ să furi viața unui popor întreg, după ce viața poporului tău era să fie stârpită?!] ?! mă rog, ne-am îmbuibat cu ramen și cocktailuri fancy prin barurile sofisticate de la tot pasu’, băițe cu spumă-n cada standing, csz. 

anu’ nou ne-a prins beți prin centru, șampanie ieftină ș-o boabă de la gringo, party-n ceva beci creepy, c-o singură ieșire, mi-am luat film nasol, jur, stătean’ câte juma’ de oră s-ajung la budă, da’ la câtă apă pompam, mă pișam și intram iar la rând. cân’ ne-a lovit boaba mai bine, am plecat, eram panicați maxim, rupți… ni’ nu știu dacă ne-an’ futut din dragoste sau din drog, am adormit goi pe canapea, înghețați. 

io zic că ăla a fost sexu’ de despărțire, întârziat și el vreun an, încă un an. părea că fiecare moment din relația noastră e un ecou întârziat, anunțu’ oficial n-ajunsese încă la noi, suntem ok, ștefan, hâhe hk. 

ok.